Biserica din sat

    Între 1985 și 1989 am locuit în Todirești.
    Todirești este un sătuc (destul de mare) într-o zonă săracă și bogată în același timp.
    Mama fusese angajată la o fermă de cercetare pomicola din sat și noi (sora mea și cu mine) am început școala la școala din sat. Mă rog, doar eu am început școala acolo, sora mea era deja în clasa a IV-a.
    Primii doi ani de școală sora mea îi făcuse la Pitești, unde mi-o amintesc încântată de școală, cu fundițe pe cap și prietene. O invidiam atât de mult pentru că mergea la școală. Apoi a făcut clasa a III-a la școala din satul bunicilor. Întotdeauna a reușit să își facă prieteni, dar parcă n-a mai fost la fel.
    Pe învățătorul meu îl chema Seserman Gheorghe. Cânta la vioară și la trompetă. Era un munte de om.
    În clasa I locuiam undeva în vârful unui deal și făceam aproape o oră pe jos până la școala care era la șoseaua care trecea prin sat. Era sigură încăpere în care dormeam și găteam. Acolo m-a lăsat mama prima dată să supraveghez ciorba „până mai dă un clocot” pentru că ea întârzia la serviciu. Am fost atât de speriată încât nu m-am putut opri din plâns mult după ce stinsesem focul la aragaz.
    În clasa a II-a mama a închiriat bucătăria de vară a pădurarului din sat și făceam doar 15 minute până la școală. Era o cămăruță cu hol între casa cu etaj a pădurarului (care nu locuia acolo) și magazia de lemne. Acolo am refuzat să-mi lustruiesc cizmele de Sf Nicolae și n-am primit nimic. Peste drum de casa pădurarului era un imaș pe care puteam alerga și imagina oricâte povești. Mi-e dor de imașul acela. N-am mai fost acolo de 30 de ani, dar nu cred că mai există.
    Apoi, cumva, mama a reușit să convingă soția pădurarului să ne închirieze 2 camere în casă. Îmi amintesc că învățam poeziile lui Topârceanu lipită de soba pe colț. Pentru cine nu a trăit la țară nu e mare lucru, dar o sobă pe colț era un mare lux. Nu-mi amintesc la ce folosea cea de-a doua camera. Avea o cadă în ea, dar nu cred că era o baie. Singurele amintiri pe care le am în legătură cu acea încăpere sunt cu mine făcându-mi temele în cadă pe o scândură lată. Era cea mai luminoasă încăpere din casă.
    După clasa a 2-a mama a primit un spațiu, rupt din depozitul Poștei din localitate. Ne-am mutat la bloc. Un apartament friguros, înalt, vis-a-vis de școală. Acolo am învățat despre sobele cu rumeguș, despre cum se umple un cazan cu firimiturile acelea de lemn care păreau a se împrăștia în toate direcțiile, dar care bătute cu simț de răspundere, stăteau în picioare până se transformau în cenușă. Acolo mi-am găsit câinele împușcat, chinuindu-se să moară. A murit în bucătăria noastră. Nici acum nu înțeleg de ce.
    Am trăit 4 ani în acel sat, am locuit în 3 case acolo și nu reușesc să-mi aduc aminte unde era biserica satului. Știu că din ultima locuință, cea de la bloc, auzeam duminica dimineață cum se trăgeau clopotele, dar nu-mi amintesc unde era clădirea, unde era cimitirul sau cum arăta biserica. Îmi amintesc școala, primăria, grădinița de lângă Căminul Cultural, magazinul universal, incubatorul de pui, gara din afara localității dar nu știu unde era biserica.