11 ani, o viață

    Stăteam zilele trecute și inventariam toate evenimentele prin care am trecut împreună. Nu mă gândeam la cele 4000 de dimineți în care ne-am trezit unul alături de altul, sau la cele 4000 de cine pe care le-am luat împreună, sau la cele 570 de dăți în care ne-am coordonat programul ca să fie bine pentru toți membrii familiei noastre.
    Mă gândeam la mine năucită trecând prin moarte unui copil, la tine trecând printr-un divorț urât, la tine sfâșiat când mama lui Oti ți-a interzis să-ți vezi copilul, la noi aducând pe lume o viață nouă, la lacrimile pe care ni le-am șters reciproc, la tine așteptând pe holul spitalului de la 5 dimineața ca eu să ies din operație, la tine susținându-mă în camăruța aceea de terapie intensivă cu prea mulți oameni în ea, încercând să-mi oferi un moment de izolare ca să mă pot liniști, la drumurile pe care le-am făcut cu Alex la spital, la nopțile în care aveam copiii bolnavi, la toate acele jonglerii pe care le facem ca Oti și Petru să se simtă iubiți și susținuți chiar și atunci când nu sunt lângă noi, la accidentul părinților tăi, la AVC-ul mamei mele, la toate petrecerile aniversare pe care le-am organizat, la toate excursiile în care ne-am făurit amintiri, la toate acele lucruri care ne leagă și ne susțin și ne fac noi.
    Stăteam și mă gândeam dacă vom îmbătrâni frumos împreună.
   Și în tot timpul acesta am făcut chiar asta: îmbătrânim frumos împreună.

---
2 aprilie 2020
Da, e un post antedatat. Viața se întâmplă. Facem ce putem mai bine.