Mâncare fericită

 

Uneori câștigi, uneori înveți - John C. Maxwell

    Pe când eram tânără, în jurul vârstei de 13 ani, eram obsedată de citate. Fragmentele acelea, cuvintele unor oameni înțelepți (cum îi vedeam eu la vremea aceea), aforismele mă făceau să cad pe gânduri ore întregi. Mă făceau să-mi zâmbesc complice și, desigur, mi-au garantat o aură de ciudățenie pe care încă o mai port după mine și azi. Încă mai am o duzină de caiete din acea perioadă, pline de tot felul de citate. De la fragmente din cărțile pe care le citeam, calambururi, titluri „ochioase” din reviste de tineret până la citate din Biblie, găseam cuvinte interesante în tot felul de situații.

   Cartea asta, Uneori câștigi, uneori înveți a lui John C Maxwell, este din același film cu caietele mele, doar că (duh) mult mai bună. E o țesătură de citate din oameni celebrii presărată cu experiențe de viață. E ca și cum ai sta pe prispă cu un erudit bătrân care a avut o viață interesantă.

Biserica din sat

    Între 1985 și 1989 am locuit în Todirești.
    Todirești este un sătuc (destul de mare) într-o zonă săracă și bogată în același timp.
    Mama fusese angajată la o fermă de cercetare pomicola din sat și noi (sora mea și cu mine) am început școala la școala din sat. Mă rog, doar eu am început școala acolo, sora mea era deja în clasa a IV-a.
    Primii doi ani de școală sora mea îi făcuse la Pitești, unde mi-o amintesc încântată de școală, cu fundițe pe cap și prietene. O invidiam atât de mult pentru că mergea la școală. Apoi a făcut clasa a III-a la școala din satul bunicilor. Întotdeauna a reușit să își facă prieteni, dar parcă n-a mai fost la fel.
    Pe învățătorul meu îl chema Seserman Gheorghe. Cânta la vioară și la trompetă. Era un munte de om.
    În clasa I locuiam undeva în vârful unui deal și făceam aproape o oră pe jos până la școala care era la șoseaua care trecea prin sat. Era sigură încăpere în care dormeam și găteam. Acolo m-a lăsat mama prima dată să supraveghez ciorba „până mai dă un clocot” pentru că ea întârzia la serviciu. Am fost atât de speriată încât nu m-am putut opri din plâns mult după ce stinsesem focul la aragaz.
    În clasa a II-a mama a închiriat bucătăria de vară a pădurarului din sat și făceam doar 15 minute până la școală. Era o cămăruță cu hol între casa cu etaj a pădurarului (care nu locuia acolo) și magazia de lemne. Acolo am refuzat să-mi lustruiesc cizmele de Sf Nicolae și n-am primit nimic. Peste drum de casa pădurarului era un imaș pe care puteam alerga și imagina oricâte povești. Mi-e dor de imașul acela. N-am mai fost acolo de 30 de ani, dar nu cred că mai există.
    Apoi, cumva, mama a reușit să convingă soția pădurarului să ne închirieze 2 camere în casă. Îmi amintesc că învățam poeziile lui Topârceanu lipită de soba pe colț. Pentru cine nu a trăit la țară nu e mare lucru, dar o sobă pe colț era un mare lux. Nu-mi amintesc la ce folosea cea de-a doua camera. Avea o cadă în ea, dar nu cred că era o baie. Singurele amintiri pe care le am în legătură cu acea încăpere sunt cu mine făcându-mi temele în cadă pe o scândură lată. Era cea mai luminoasă încăpere din casă.
    După clasa a 2-a mama a primit un spațiu, rupt din depozitul Poștei din localitate. Ne-am mutat la bloc. Un apartament friguros, înalt, vis-a-vis de școală. Acolo am învățat despre sobele cu rumeguș, despre cum se umple un cazan cu firimiturile acelea de lemn care păreau a se împrăștia în toate direcțiile, dar care bătute cu simț de răspundere, stăteau în picioare până se transformau în cenușă. Acolo mi-am găsit câinele împușcat, chinuindu-se să moară. A murit în bucătăria noastră. Nici acum nu înțeleg de ce.
    Am trăit 4 ani în acel sat, am locuit în 3 case acolo și nu reușesc să-mi aduc aminte unde era biserica satului. Știu că din ultima locuință, cea de la bloc, auzeam duminica dimineață cum se trăgeau clopotele, dar nu-mi amintesc unde era clădirea, unde era cimitirul sau cum arăta biserica. Îmi amintesc școala, primăria, grădinița de lângă Căminul Cultural, magazinul universal, incubatorul de pui, gara din afara localității dar nu știu unde era biserica.

11 ani, o viață

    Stăteam zilele trecute și inventariam toate evenimentele prin care am trecut împreună. Nu mă gândeam la cele 4000 de dimineți în care ne-am trezit unul alături de altul, sau la cele 4000 de cine pe care le-am luat împreună, sau la cele 570 de dăți în care ne-am coordonat programul ca să fie bine pentru toți membrii familiei noastre.
    Mă gândeam la mine năucită trecând prin moarte unui copil, la tine trecând printr-un divorț urât, la tine sfâșiat când mama lui Oti ți-a interzis să-ți vezi copilul, la noi aducând pe lume o viață nouă, la lacrimile pe care ni le-am șters reciproc, la tine așteptând pe holul spitalului de la 5 dimineața ca eu să ies din operație, la tine susținându-mă în camăruța aceea de terapie intensivă cu prea mulți oameni în ea, încercând să-mi oferi un moment de izolare ca să mă pot liniști, la drumurile pe care le-am făcut cu Alex la spital, la nopțile în care aveam copiii bolnavi, la toate acele jonglerii pe care le facem ca Oti și Petru să se simtă iubiți și susținuți chiar și atunci când nu sunt lângă noi, la accidentul părinților tăi, la AVC-ul mamei mele, la toate petrecerile aniversare pe care le-am organizat, la toate excursiile în care ne-am făurit amintiri, la toate acele lucruri care ne leagă și ne susțin și ne fac noi.
    Stăteam și mă gândeam dacă vom îmbătrâni frumos împreună.
   Și în tot timpul acesta am făcut chiar asta: îmbătrânim frumos împreună.

---
2 aprilie 2020
Da, e un post antedatat. Viața se întâmplă. Facem ce putem mai bine.

Lumină, emoții, concepte

    Acum vreo 10 ani am avut revelația faptului că fiecare persoană vede culorile într-un mod personal. Era o discuție aprinsă pe subiectul „roșu 8 - roșu Coca-Cola” 😂 Am realizat atunci că ceea ce percep eu ca roșu este o lungime de undă tradusă de creierul meu într-o culoare. A fost primul pas pe drumul neuro-științelor.
    Pe același subiect, am citit în ultima lună despre cum se formează emoțiile și despre cât de complex este limbajul emoțional.
    Există o teorie (ca multe în neuro-știință, nu este o Teorie cu t mare pentru că e greu să demonstrezi ceva științific fără să poți controla draconic condițiile experimentului) cum că avem un senzor intern, fizic nu mental, un fel de indicator de bază care ne spune în mod constant cum ne simțim (ca un „health-check” pentru cei care se pricep la calculatoare).
    În complexitatea sistemului care este omul sunt foarte puține resurse alocate acestui senzor intern (restul resurselor sunt alocare senzorilor externi: văz, auz, miros, etc - din afară vin cele mai multe pericole), el trebuie să funcționeze repede, constant și simplu, așa că e ca un indicator cu 4 stări: plăcut, neplăcut, excitat, neutru. De fiecare dată când creierul primește o actualizare de la acest senzor trebuie să îi dea o interpretare. (Noi nu ne putem păstra coerența fără să interpretăm totul 😇, avem un creier care asta face oferă interpretări pentru orice: pisica neagră ce tocmai a trecut strada, ordinea în care se învârt planetele pe cer, privirea persoanei cu care ne-am intersectat și tot așa.) Interpretările pe care le avem pentru senzațiile acestui senzor intern sunt niște construcții foarte complexe la care muncim din prima clipă a vieții. Un nou-născut este ca un senzor intern vizibil pentru toată lumea: poți să îți dai seama când e calm (neutru) sau când se simte neplăcut. Pe măsură ce crește învață să asimileze și alte concepte. „Puiul mamei e somnoros?” spune mama și copilul internalizează, „Ești furios pentru că ți-a luat jucăria ta?”, „Te bucuri că o vezi pe mama?”. Un șir continuu de concepte pe care le asimilăm, le confirmăm, le infirmăm, pe baza cărora ne construim propriile explicații.
    De ce mi se par interesante toate astea? Pentru că, pentru mine, interpretarea emoțiilor celorlalți este foarte dificilă. Pierd o mulțime de indicii sau, atunci când nu le pierd, le interpretez greșit ceea ce face ca viața mea socială să fie foarte obositoare și să evit interacțiunile umane. Așa că o astfel de abordare a emoțiilor mă ajută să mai scad din presiunea pe care o pun pe mine să interpretez corect emoțiile celorlalți, pentru că dacă nu e un limbaj universal ci e unul individual, atunci fiecare persoană trebuie înțeleasă, mai mult sau mai puțin, separat.

Photo by Kai Brune on Unsplash

 Mai coerent pe același subiect