Astrofizica pentru cei grăbiți - Neil deGrasse Tyson

    Astrofizicianul Neil deGrasse Tyson este printre speakerii mei preferați alături de Bill Nye (the Science Guy). Știu că în ultima vreme Neil deGrasse Tyson e un personaj controversat și nu vreau să mă pronunț încă asupra faptelor care îi sunt reproșate, dar asta nu îi diminuează celelalte calități. De altfel, când o să fiu mare, vreau să vorbesc în public cu aceeași pasiune și implicare cu care vorbește Neil - pentru câteva mostre căutați-l pe Youtube sau accesați StarTalkRadio.    
    Dat fiind felul captivant în care povestește, m-am așteptat să fie o carte plină de informații ușor de citit. Punct ochit-punct lovit.
   

    
    Organizată în 12 capitole, cartea reunește eseuri apărute în revista Natural History între 1997 și  2007 pe teme variate ce ating Teoria Big Bang, mecanica cuantică, găurile negre, spectrul undelor, numărul planetelor din cosmos, căutarea vieții în univers
    Primul capitol începe cu una din maximele lui  (are o colecție destul de bogată) „Universul nu are nici o obligație să fie pe înțelesul tău”, așa că Neil deGrasse Tyson încearcă să aducă ceva lumină asupra unor concepte esențiale, punând întotdeauna accentul pe universalitatea legilor fizicii (vremea pe Jupiter respectă aceleași legi ca pe Pământ, gravitația lucrează la fel pe orice planetă, viteza luminii e aceeași oriunde în spațiu ) și pe munca asiduă pe care o depun oamenii de știință pentru a unifica variatele domenii științifice.

    Citind Astrofizica pentru cei grăbiți m-am lovit, încă o dată de incapacitatea mea de a-mi reprezenta mărimile (ce înseamnă 10 la puterea -35 secunde?󠁠 cât de mult înseamnă 40000 de kilometri?) și am fost recunoscătoare pentru cei din jurul meu care îmi suplinesc această inabilitate (mă refer aici la jumătatea mea mai bună, evident) și pentru analogiile pe care Tyson le folosește.

Această problemă a halourilor se regăsește sub nasul nostru, chiar în Calea Lactee. Între o galaxie și alta, între un roi și altul, gama diferențelor de ordin de mărime dintre masa obiectelor vizibile și masa totală estimată după determinarea gravitației se întinde de la de câteva ori până la de câteva sute de ori. În întregul univers, factorul mediu de discrepanță este de șase: materia neagră cosmică are o gravitație de aproximativ șase ori mai mare deât materia vizibilă.[...] E greu de crezut că masa fabricată de univers ar putea fi distribuită între planete și stele în proporție de șase la unu. Asta ar însemna șase mii de planete Jupiter pentru fiecare stea din galaxie sau, și mai rău, două milioane de planete Pământ. De exemplu, în sistemul nostru solar toată materia care nu face parte din Soare ajunge la mai puțin de 0,2% din masa Soarelui

pag 71-72

    Ca să vă imaginați un pulsar, gândiți-vă la masa Soarelui înghesuită într-o minge cât Manhattan-ul. Dacă vă e greu să faceți asta, vă puteți gândi la o sută de milioane de elefanți înghesuiți într-un tub de ruj.[..] Pe scurt, acolo unde gravitația e foarte ridicată, înălțimile tind să scadă, ocupând depresiunile, fenomen care pare de factură biblică, asemenea celui care deschide calea Domnului:„Toată valea să se umple și tot muntele și dealul să se plece; iar cele strâmbe să fie drepte și cele colțuroase, netede”(Isaia 40:4)

pag 121

    Cartea a fost scrisă, după cum spune și autorul ei, „Pentru toți cei prea ocupați ca să citească volume consistente, dar care vor totuși să găsească o cale către cosmos” și, deși poartă în titlu cuvântul „grăbiți”,  eu recomand să fie citită în tihnă și cu atenție.