După ploaie - Miercurea fără cuvinte

mai 2014

mai 2017

iunie 2017

MFC

Tuesdays

Dintre sute de catarge

Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?

Dintre păsări călătoare,
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece oare
Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Te urmează în tot locul
Vânturile, valurile.

Ne'nțeles rămâne gândul
Ce-ți străbate cânturile,
Zboară veșnic, îngânându-l
Valurile, vânturile.

Mihai Eminescu

---
Disclaimer: „This is Tuesdays and also July. And sometimes is never ” - The Good Place

Catedrala Sfintei Maria din Valencia - Miercurea fără cuvinte

MFC

Tuesdays

A nins la Iași

Cât a nins în Iași de-aseară!
Statuile au cușme mari,
E albă namila de gară
Și fulgii tot se-nvârt,
Și are fire lungi de gheață
Milițianul în mustață.
E troienită şi portița
Şi streșinile-au înghețat
Iar fumu-și suie drept codița
Ca un motan înfuriat,
Cățelul mârâie și-njură
Și prinde câte-un fulg în gură.

Nicolae Labiș

---
Disclaimer: „This is Tuesdays and also July. And sometimes is never ” - The Good Place

Impresii - Miercurea fără cuvinte

MFC

Tuesdays

 

 

        tiptil

        aud glasul tău și privesc în
        lumina ochilor tăi.
        fără suflare
        încerc să-ți pătrund în inimă
        cu sfială,
        să nu-ți tulbur ritmul
        exact și perfect,
        care mă-nfioară.

Nicu Alifantis, scrisori nedesfăcute, 1997

---
Disclaimer: „This is Tuesdays and also July. And sometimes is never ” - The Good Place

Grădina lui octombrie - Miercurea fără cuvinte

MFC

Tuesdays

        Funza

        Profesorul aștepta să fie atacat
        de o frunză,
        răul pornise de la un sâmbure
        nimerit pe pământ,
        din care crescuse un arbore înalt,
        dar pericolul venea
        de la o anumită frunză,
        poate căzuse deja,
        poate se rotea încă-n aer,
        poate nu se ivise încă,      
        profesorul aștepta,
        „Frumusețea implică anumite riscuri”,
        spuse într-un târziu, ostenit.

 Boris Marian, Profesorul de fericire, 1989

---
Disclaimer: „This is Tuesdays and also July. And sometimes is never ” - The Good Place

Muzeul Simțurilor, București, octombrie 2018

    Parte a aniversării de 11 ani a lui Oti, am vizitat Muzeul Simțurilor din Afi Cotroceni și a fost un real succes.

    Nu se încadrează în definiția clasică de Muzeu („Instituție care se ocupă cu strângerea, păstrarea, cercetarea, punerea în valoare și expunerea obiectelor care prezintă interes istoric, științific, artistic etc”), e mai degrabă un spațiu interactiv în care capeți experiențe.

     M-a entuziasmat pe mine - și eu sunt bătrână și contemplativă (un cuvânt sofisticat pentru plictisită) - așa că entuziasmul copiilor a depășit chiar și așteptările mele.

 

Gânduri aleatoare

    Urăsc introducerile. Și, dacă mă gândesc mai bine, urăsc și încheierile. Nu că ar fi ceva în neregulă cu ele, dar e ceva în neregulă cu mine. La orice interacțiune umană pare a fi nevoie de o introducere, pe care eu nu o am implementată.
    Nu poți să spui pur și simplu: „Dați-mi o cafea, vă rog!”, trebuie să respecți formula învățată pe băncile școlii primare (introducere-cuprins-încheiere): „Bună dimineața! Dați-mi o cafea, vă rog! Mulțumesc!” - ceea ce e plăcut, am învățat să fac asta destul de devreme. Mă rog, nu ceream o cafea - cafea am început să beau mai târziu.
    Orice introducere ce durează mai mult de formula politicoasă de salut - dacă nu îmi oferă nimic real despre interlocutor - mi se pare o pierdere  impardonabilă de timp.
    Există multiple feluri în care pot afla informații importante despre partenerul de conversație. Nu e nevoie să-mi povestească ce a visat în noaptea anterioară sau la ce s-a gândit înainte să adoarmă. Sunt lucruri care se deduc din felul în care cineva își bea cafeaua, din felul în care se așează pe scaun, din cum își aranjează bunurile pe masă.
    Și așa ajung la problema mea: dacă în interacțiune, tu îți controlezi felul de a fi pentru a te prezenta altfel decât ești, eu nu primesc nimic în schimbul timpului meu și timpul meu e valoros. Ba chiar e mai rău, pentru că în schimbul timpului meu eu primesc ceva toxic.
   Încerc, în ultima vreme, să învăț să am răbdare cu oamenii care poartă măști. Câteodată aflu că nu e vina lor - așa au fost învățați că trebuie să se desfășoare viața de adult. Și nu și-au pus vreodată problema dacă li se potrivește masca sau nu, dacă le aduce ceva în plus sau îi face să piardă ceva - e doar un automatism care îi face să se simtă în siguranță.
    Și de-asta urăsc introducerile: efortul depus pentru a realiza dacă e o mască sau realitatea, de a discerne între inter-fețe mă obosește.