Eu stăteam la țară și nu cunoșteam pe nimeni - cine a auzit de PCR, pile-cunoștințe-relații, știe ce vreau să zic 😶. Nu aveam banane cumpărate de la casa de comenzi, nu aveam ciocolată și pâinea, în zilele bune, era înlocuită de turte coapte pe plită, altfel era mămăligă.
Nu exista nimic pe cartelă, de fapt nu exista nimic, nici cartele și nici produse în magazinul ce purta pompos numele de ALIMENTARA (care, de altfel, era închis mai tot timpul).
Exista un magazin de pâine deschis lunea, dar puteam cumpăra doar o pâine ca să ajungă la toata lumea.
Lapte găseam în sat, dar eu nu puteam să-l beau – mi se făcea greață de la grăsimea lui (centrifugele pentru separat laptele de smântână au apărut mult mai târziu în colțul acela de țară); pe cel de la Alimentara (l-am gustat mai târziu, când ne-am mutat la oraș), în schimb, nu l-aș fi schimbat cu nimic: era degresat “până la sânge” și apoi îndoit cu apă sărată.
Din cele 10-20 găini pe care le creșteam în curte, câteva plecau la “cooperativă”. Și mai era PORCUL. De fapt, de obicei, erau doi: un el și o ea.
Plus nucile din nucul din curte și cireșele mici și amare din care facea bunica dulceață.
Dar ce îmi amintesc despre masa de Craciun era munca în echipă: bunica, bunicul, mama, un unchi, două mătuși. Fiecare venea cu câte ceva (pâine de la București, cacao, zahăr, ulei, margarină și, cel mai important, orez). Și le transformau mamele/mătușile/bunica în diverse.
De atunci știu să fac “icre false” (griș cu ceapă și maioneză). Știu cum din o linguriță de icre se făcea un lighean de salată de „icre”.
Salata boef avea toate legumele din beci și carne de la o găina din supa cu găluști.
Sarmalele le fac și acum cu 3 părți orez, 3 părți ceapă și o parte carne. Bune la gust, dar soțul se plânge întotdeauna că-s de post.
Piesa de rezistență era, evident, cozonacul (cozonacii, că erau 15 - 17). Frământam într-un lighean maaare (aveam 10-12 ani) până nu-mi simțeam brațele. Apoi aveam pauză până creștea. Apoi puneam nuca în el (pregatită de seara), apoi în tăvi, lângă sobă la crescut, apoi pleca în curte la cuptorul de lut. Bunicul făcea focul în sobă și aștepta să se albească (nu credeam niciodată că negrul acela din cuptor se poate face alb și se făcea de fiecare dată).
Sarmalele fierbeau pe plita sobei de afară, acolo unde, în mod normal, fierbeam cartofi pentru găini și porc, iar apoi erau mutate în cuptorul din care tocmai se scoteau cozonacii, și erau uitate acolo până dimineața.
Îmi amintesc zăpada, mascații, pisica de lângă sobă, cartofii copți în jar și cartonul pe care îmi desenase bunicul o tablă de țintar pe care jucam cu boabe de fasole.
De ce am înșirat toate astea astăzi aici? Pentru că afară ninge Crăciunește și a venit iarna, copiii au vacanță și doar calendarul e greșit.
Nu exista nimic pe cartelă, de fapt nu exista nimic, nici cartele și nici produse în magazinul ce purta pompos numele de ALIMENTARA (care, de altfel, era închis mai tot timpul).
Exista un magazin de pâine deschis lunea, dar puteam cumpăra doar o pâine ca să ajungă la toata lumea.
Lapte găseam în sat, dar eu nu puteam să-l beau – mi se făcea greață de la grăsimea lui (centrifugele pentru separat laptele de smântână au apărut mult mai târziu în colțul acela de țară); pe cel de la Alimentara (l-am gustat mai târziu, când ne-am mutat la oraș), în schimb, nu l-aș fi schimbat cu nimic: era degresat “până la sânge” și apoi îndoit cu apă sărată.
Din cele 10-20 găini pe care le creșteam în curte, câteva plecau la “cooperativă”. Și mai era PORCUL. De fapt, de obicei, erau doi: un el și o ea.
Plus nucile din nucul din curte și cireșele mici și amare din care facea bunica dulceață.
Dar ce îmi amintesc despre masa de Craciun era munca în echipă: bunica, bunicul, mama, un unchi, două mătuși. Fiecare venea cu câte ceva (pâine de la București, cacao, zahăr, ulei, margarină și, cel mai important, orez). Și le transformau mamele/mătușile/bunica în diverse.
De atunci știu să fac “icre false” (griș cu ceapă și maioneză). Știu cum din o linguriță de icre se făcea un lighean de salată de „icre”.
Salata boef avea toate legumele din beci și carne de la o găina din supa cu găluști.
Sarmalele le fac și acum cu 3 părți orez, 3 părți ceapă și o parte carne. Bune la gust, dar soțul se plânge întotdeauna că-s de post.
Piesa de rezistență era, evident, cozonacul (cozonacii, că erau 15 - 17). Frământam într-un lighean maaare (aveam 10-12 ani) până nu-mi simțeam brațele. Apoi aveam pauză până creștea. Apoi puneam nuca în el (pregatită de seara), apoi în tăvi, lângă sobă la crescut, apoi pleca în curte la cuptorul de lut. Bunicul făcea focul în sobă și aștepta să se albească (nu credeam niciodată că negrul acela din cuptor se poate face alb și se făcea de fiecare dată).
Sarmalele fierbeau pe plita sobei de afară, acolo unde, în mod normal, fierbeam cartofi pentru găini și porc, iar apoi erau mutate în cuptorul din care tocmai se scoteau cozonacii, și erau uitate acolo până dimineața.
Îmi amintesc zăpada, mascații, pisica de lângă sobă, cartofii copți în jar și cartonul pe care îmi desenase bunicul o tablă de țintar pe care jucam cu boabe de fasole.
