30 august - Sfantul Alexandru

    Pentru toti cei care poarta numele sfantului (printre care si puiul meu cel mare):

    Pentru puiul meu care a plecat dintre noi: M-ai facut o mama mai buna, odihneste-te in pace! 

sursa

Ce-am mai facut (8)

    Am lucrat cu fir Mandarin de la Barka, pe care il  cumparasem la o promotie de pe KreativShop acum vreo 3 sau 4 ani, nu mai tin minte si, oricum, nu conteaza (decat, poate, pentru a evalua starea mea de sanatate mentala, dar nu despre asta vorbeam).
    E un fir placut la purtat, dar groaznic la lucrat.
    In primul rand "se lasa" foarte mult. In cazul de fata nu conteaza pentru ca bluza asta e gandita sa fie foarte lejera, dar daca as fi vrut sa fac ceva care sa fie potrivit pe marimea mea ar fi trebuit sa lucrez un tipar cu 1-2 marimi mai mici.
    Apoi, firul nu e rasucit foarte strans (e format din 18 fire subtirele) si a trebuit sa fiu foarte atenta sa nu agat firul (adica sa iau pe andrea doar 16-17 fire din cele 18) - chestia asta nu mi-a iesit peste tot, nu se vede din avion dar eu stiu si e suficient.
    A nu se intelege ca nu-mi place produsul finit: il ador, este moale, matasos si racoros. Doar ca se putea si mai bine.

    Bluza asta a fost o premiera pentru mine nu doar din punctul de vedere al firului ci si din punctul de vedere al tehnicii: am lucrat-o de sus in jos si dintr-o singura bucata.
    Mai atasez si cateva poze (nu foarte reusite) din procesul de blocare.

Concediul 2013 - cazarea

    Stiti aura aia pe care o are expresia "concediu de odihna"? Aceeasi incarcatura de speranta pe care o asezam peste cuvantul (imprumutat, dar ce conteaza) "weekend", doar la scara mai mare.
    Concediul de odihna ar trebui sa fie (duh!?) odihnitor. Nu? Ei bine, nu. Eu nu am mai prins concediu de odihna odihnitor de cel putin 7 ani. Si nu ma astept sa prind unul in urmatorii 7.
    Concediile noastre sunt frumoase, memorabile, pline, creatoare de amintiri de neuitat, dar niciodata odihnitoare  :) .
    Vara aceasta am luat drumul catre mare, dar cumva ocolit. Ne-am stabilit cartierul general la Grindul Lupilor, incercand sa impacam pe toata lumea (unii dintre noi nu se inteleg foarte bine cu soarele si unii dintre noi adora marea, nisipul, soarele, scoicile).
    La Grindul Lupilor am gasit o camera imensa (atat de imensa incat am incaput toti 5, cu bagaje cu tot, fara sa ne calcam pe picioare), o piscina ok, un loc de joaca uimitor (cu casute de lemn si topogane si leagane si balansoare), o pereche de pisici adorabile, un iaz cu broscute (nu testoase, ci saltarete :) ) si  personal foarte amabil si saritor.
    Ana s-a declarat stapana pe o casuta din clipa in care a pus ochii pe ea: "CASUTA MEA!". A urcat si coborat scarile casutei cu pricina cu fata, cu spatele, asistata, singura, cu inghetata in mana si in multe alte moduri pe care nu mi le mai amintesc. Cum avea 2 minute de pauza de la ceva cum o zbughea in casuta respectiva si incepea sa-i inchida si deschida obloanele.

    Camera era la parter, langa usa care dadea spre piscina si spre restaurant. Perfect - fara scari de urcat si coborat, fara pericolul de a uita unul dintre copii care e usa spre camera noastra.
    O camera racoroasa ziua, placuta noaptea si curata - o data la doua zile s-au schimbat lenjeriile si prosoapele, s-a aspirat si s-a scos gunoiul din camera (cu trei copii in camera, gunoiul era un punct important pe lista).  Pentru baieti ne-au aranjat doua paturi pliante incapatoare, iar patul matrimonial era suficient de generos cat sa incapem noi doi, impreuna cu Ana, fara sa ne stingherim.

tandreturi

    Piscina a fost punctul de atractie central pentru baieti. Ana a intrat si ea in apa, insa doar in bratele noastre, nu am reusit sa o apropiem de vre-un colac. Ba mai mult, Ana a facut si o plonjare artistica de pe marginea piscinei chiar pe langa mana mea. Am scos-o suficient de repede din apa - inca nu ii intrase apa in nas - si nu s-a speriat.

    Locul de joaca din curte avea de toate si a iscat multe hohote de ras in fiecare seara (dupa ce ne tapetam bine cu Autan ca sa tinem tantarii la distanta).

* balansoarul a rezistat :)

    Pisicile au fost doua: o pisica si un motan. Motanul era destul de salbatic si retras, avea un ochi defect si raspundea (spre deliciul Anei) la numele de Chiorul. Pisica era o rasfatata si jumatate. Cum dadea cu nasul de Ana se pisicea si se alinta de parca ar fi crescut impreuna (se simteau atat de bine una cu alta incat nu m-am putut abtine de la a le face cel putin 100 de poze).

    Doamnele de la restaurant au complotat impreuna cu cei trei baieti si mi-au facut o surpriza delicioasa. Nu mai spun ca mi-au mai si cantat "Multi ani traiasca!", impreuna cu cei 3 clienti care luau masa la momentul respectiv.

    Si un eveniment notabil in viata oricarui copil: pe 30 iulie 2013 lui Octavian i-a cazut primul lui dinte!!!!

Exercitiu de motricitate

    Ana adora sa se joace cu clestii de rufe. De obicei, ii sterpelea de pe balcon cand mergeam sa intind rufele la uscat si trebuia sa negociez puternic pentru cei cativa clesti de care aveam nevoie. 

Apoi, cand eu m-am apucat sa tricotez la o bluzita pe care o tot concep in mintea mea de mai bine de un an (pe care am si terminat-o intre timp, trebuie sa ii mai fac si niste fotografii decente), Ana a vrut si ea un ghem, preferabil pe cel pe care il foloseam eu. Am negociat si aici convingator si a acceptat un ghem mai mic, albastru si cu firul mai gros, pe care l-a intins prin toata casa. 

    Dupa ce ne-am saturat de strecuratul prin labirinturile imaginate de ea, am legat un capat al ghemului de sifonierul ei si celalalt de piciorul patului baietilor si i-am adus cosul cu clesti de pe balcon. 

    N-a avut nevoie de indicatii si s-a distrat de minune vreme de o saptamana intreaga. 

    Pozele de mai jos sunt din prima zi. 

    In zilele urmatoare a sortat clestii pe forme, apoi pe culori, apoi i-a amestecat din nou. Ba chiar intr-una din seri a intins pe sfoara ei paturicile papusilor "la uscat". 

Parinti pasnici (3)

    Dupa ce am invatat sa ne iubim pe noi insine si dupa ce am invatat sa nu reactionam instantaneu la comportamentul problematic al copiilor nostrii, ci sa cautam nevoia din spatele comportamentului, astazi este timpul sa ne intrebam: si mai departe?
    Ce facem mai departe?
    Urmatorul pas este sa acceptam. Nu sa acceptam comportamentul neadecvat, ci sa acceptam sentimentele care au dus la manifestarea comportamentului.
    Termenul folosit in mai toate cartile si articolele pe care le-am citit pe aceasta tema este validare.
    Ideea de baza este destul de simpla: sentimentele si emotiile nu sunt rele sau bune ci, pur si simplu, sunt. Felul in care le exprimam, insa, este acceptabil sau nu. Si asta incercam sa-i invatam pe copiii nostrii: cum sa-si exprime sentimentele pe care le au si nu cum sa simta intr-un fel sau in altul.
    Sa luam exemplu unui copil de 2 ani care nu vrea sa paraseasca locul de joaca si protesteaza vehement aruncandu-se pe jos si urland cu toata puterea la sugestia parintelui ca ar fi momentul sa se indrepte spre casa. Exista multe abordari in aceasta situatie variind de la luat copilul pe sus si parasit locul val-vartej in timp ce tii bine copilul care se zbate din toate puterile pana la amanarea plecarii din locul de joaca. Abordarea asupra careia vreau sa atrag atentia este urmatoarea: parintele ii vorbeste copilului calm si intelegator "Cred ca esti foarte suparat pentru ca iti place foarte mult aici si nu vrei sa plecam acasa.". De cele mai multe ori atat este suficient ca micul isteric sa se cuibareasca in bratele parintelul unde va mai plange pentru cateva clipe si apoi va accepta sa mearga acasa. De ce? Pentru ca cineva a inteles, exprimat si acceptat ceea ce pe el il coplesea.
    Atunci cand acceptam sentimentele copiilor nostrii le oferim o cale de a le exterioriza, o metoda practica de a comunica emotii puternice si cum sa administreze astfel de sentimente. Si le mai oferim un mediu in care pot sa-si exprime aceste sentimente in siguranta, avand certitudinea ca sunt iubiti si respectati.

sursa Google

    Cu copiii mai mari, mai ales dupa ceva exercitiu, devine mai simplu.
    Imi amintesc de o intamplare de prin aprilie-mai anul acesta: din clipa in care am ajuns acasa, Alex ne hartuia, la propriu, incercand sa ne determine sa-l certam. La un moment dat, obosita de a tot face slalom printre nemultumiri care mai de care mai absurde, ma opresc, ma asez si-l intreb simplu "Pe tine te deranjeaza ceva, ceva ce ti-e greu sa pui in cuvinte. Ce s-a intamplat?" si in secunda urmatoare se arunca pe canapea plangand  in hohote "Colegii au ras de mine si mi-au spus Petru-prostul!!!!!". Am tacut pentru cateva momente incercand sa ma adun inainte sa deschid gura.
    In timp  sa citece-l tineam in brate prin mintea mea se derula o scena petrecuta pe vremea cand eram eu in clasa I, undeva intr-un sat de pe langa Suceava: exista in Abecedar un text care incepea cu un copil nepoliticos care se aruncase in tramvai in clipa in care se inchideau usile. Invatatorul ma desemnasesc textul respectiv si in momentul in care am pronuntat cuvantul "tramvai", jumatate din baietii clasei au inceput sa rada in hohote. Nu stiu nici pana azi care a fost motivul, insa cert este ca pentru urmatorii 4 ani mi s-a spus "tramvai".
    Stand pe canapea si tinandu-mi fiul in brate ma gandeam ca, desi "tramvai" nu este un apelativ nici pe departe la fel de jignitor precum "prostul", stiam exact cum se simte. Si i-am spus asta. Nu i-am povestit experienta mea, nu vroiam sa mut atentia de la el la mine. I-am spus ca eu cred ca se simte ranit si suparat si furios pentru ca nu se poate apara de cuvinte. Dupa ce s-a linistit mi-a spus ca poate ar fi bine sa nu-i mai bage in seama, ca "vorbesc si ei asa, ca sa ma necajeasca".

    Un lucru cu care ar trebui sa ne obisnuim este sa nu mai incercam sa oprim lacrimile copiilor nostri in secunda in care ele apar. Lacrimile sunt bune, sunt calea catre vindecarea sufletului. Cand apelam din reflex la "Gata! Gata! Nu mai plange!" nu le lasam copiilor sansa de a-si goli sacul de (re)sentimente acumulat. Si tot acumulandu-le, vor fi constant nemultumiti si neimpacati.

sursa

    Si inca ceva: a accepta sentimentele copilului nu implica automat ca trebuie sa si rezolvati problema care a produs sentimentul. Ba chiar, cateodata, e mai util sa nu rezolvati, sa nu faceti ca "totul sa fie din nou bine". Pe tot parcursul vietii se vor lovi de situatii neplacute care nu pot fi rezolvate: cel mai bun prieten se va muta in alta tara, va lua o nota mica la scoala, iubita/iubitul il va parasi, isi va pierde locul de munca, un prieten apropiat va muri si lista poate continua la nesfarsit. Daca ii ferim in copilarie de orice sentiment dureros, la varsta adulta se vor trezi nepregatiti in fata realitatii.

De ziua tatei

    Ziua lui Cristi am sarbatorit-o anul acesta la tara. Am ajuns dis-de-dimineata si ne-am pus pe explorat: mai intai inaltimile.

    S-au mai prezentat niste voluntari la inaltimi (conform principiului sanatos "maimu' vede, maimu face").

    Apoi a inceput fotbalul.

    Si fetele au plecat in vizita (doar nu era sa joace fotbal, nu?).

    Dupa fotbal si plimbare, merge si o balaceala.

    

    Apoi a venit ploaia, dar nu ne-a oprit de la gratarit.

Nu ne-a oprit nici de la lectia despre cum se pun sosetele: "asaaa si apoi asaaa".

    O noua tura de joaca.

    Apoi am cules niste flori pentru mamaie.

    Copiii si-au asteptat randul la tobogan.

    Oti a avut programare la masaj.

    Am pornit in excursie cu lacrimi de crocodil.

    Dar pe drum ne-am revenit.

    Baietii au pescuit.

    Am admirat marea de Floarea-Soarelui.

    Si am dat fuga inapoi acasa.

    

   Ingredientele esentiale? Doi copii veseli, o motocicleta rosie, un tort si multa intelegere.

6 iulie 2013

Comorile Chinei la Muzeul National de Istorie

    Trec de ani de zile pe langa Museul National de Istorie si de fiecare data ma intrebam ce-o adaposti intre zidurile lui? Ma gandeam la Muzeul de Istorie din Suceava si amanam de fiecare data vizita pentru a astepta sa mai creasca Alex ca totul sa fie mai interesant. 

    Anii au trecut, Alex a vizitat muzeul (fara mine, sic!) si abia expozitia "Comorile Chinei" m-a convins sa plec de acasa special pentru a vizita Muzeul de Istorie. 

    In holul princial al muzeului am gasit frumos pusa in valoare colectia de obiecte ce facea subiectul expozitiei temporare Comorile Chinei: cativa soldati de teracota, un cal de teracota in marime naturala, explicatii privind varietatea expresiilor intiparite pe chipurile soldatilor din "armata de teracota", totul foarte bine luminat si prezentat. 

    Peste tot ni s-a permis fotografiatul, singura conditie fiind nefolosirea blitzului.

    Pe langa statuile provenind din "armata de teracota", expozitia mai continea o serie de obiecte specifice culturii chineze care m-au impresionat prin multimea detaliilor si culorilor folosite.

    Dupa ce am trecut de holul principal si, implicit, de expozitia "Comorile Chinei", culorile au disparut brusc si spatiul a fost invadat de albul pietrelor :). Muzeul National de Istorie adaposteste o replica a Columnii lui Traian (nu stiu la ce scara e ca n-am avut pe cine sa intreb si nici nu am reusit sa citesc mai nimic de pe panourile explicative din jur din cauza Anei) insa in forma "desfacuta" - variatele scene care ar infasura columna pe verticala sunt expuse individual.

    Pe langa fragmentele din Columna mai sunt prezentate si alte exponate arheologice - cele mai multe sunt pietre funerare.

    Placut impresionata am fost de faptul ca alaturi de scrierile in alfabet chirilic sunt expuse si traducerile acestora.

    Muzeul mai gazduieste si o expozitie a Tezaurului Istoric unde n-am avut voie sa fotografiem. Camera era, insa, atat de intunecata (pentru a pune in valoare obiectele expuse) ca nu cred ca as fi reusit sa fotografiez ceva  fara blitz.

    Pentru ca Ana nu a gasit mai nimic interesant de facut in interiorul muzeului (exceptand mersul de-a busile pe sub bancile din sala Tezaurului), ne-am indreptat amandoua catre iesire unde am admirat cladirea veche a CEC-ului, am mancat sticksuri si am alergat porumbeii in timp ce tati a studiat restul exponatelor.

    Atata istorie ne-a facut foame asa ca am pranzit (traditional) la Carul cu Bere, unde Ana a hotarat ca am facut suficiente fotografii si mi-a interzis astfel de activitati pentru restul zilei.

    Am vazut, in aceeasi dupa-amiaza, si Biserica Rusa, insa pe dinafaraera imbracata in schele si mai mult am ghicit-o, iar in interior se oficia o casatorie asa ca nici acolo nu am fotografiat nimic.
    Am ramas foarte impresionati de felul in care este impartit interiorul bisericii si, cu siguranta, vom reveni dupa terminarea restaurarii (care sper sa nu dureze la nesfarsit).


29 iunie 2013

Sfarsitul clasei a II-a

    Stiu ca 20 iunie a fost de mult, ca in curand va fi septembrie si va incepe clasa a III-a, dar abia acum am reusit sa ajung sa scriu cateva cuvinte despre sfarsitul clasei a II-a.
    Festivitatea (despre care n-am fost siguri ca va mai avea loc pana in ultimele zile de scoala) s-a tinut, ca de obicei, intr-o dupa-amiaza cu soare nemilos, in curtea interioara a scolii. Intr-un haos cu care m-am obisnuit deja, care rapeste orice urma de solemnitate sau bucurie momentului. Intr-un careu desenat de bodyguardul scolii cu creta si impartit in spatii atat de mici incat era evident ca nu va fi respectat. Dar a trecut.

Adăugaţi o legendă

    Pentru noi clasa a doua a fost grea. Nu pentru continut, n-a avut probleme in a intelege si asimila materia propusa, ci pentru forma. Forma este o mare dezamagire atat pentru noi - parintii, cat si pentru el - elevul.
    A incheiat anul cu FB (ca si restul colegilor), a fost la concursuri, a luat diplome. Stie ca ar fi putut mai mult. Dar nu-i este draga scoala, nu se simte apreciat acolo.

    In ultima saptamana de scoala din clasa a II-a si-au primit manualele pentru clasa a III-a. Deja le-a rasfoit pe majoritatea. De fapt, l-a sarit doar pe cel de matematica (!). L-am intrebat cum i se pare matematica in general: plictisitoare! Aceleasi adunari si scaderi la nesfarsit! N-am stiut ce sa-i spun.