Viitorului profesor trebuie să i se spună unde va ajunge, el trebuie să fie conștient că va experimenta clipe, ore, zile de epuizare psihică. Profesorul trebuie să știe că poate ajunge cu rezerva de energie la zero și că îi este permis să se simtă depășit din când în când. Da, profesorul are voie să fie om, este cât se poate de firesc să ajungă la epuizare. Să afle asta, mai mult, să caute mereu semnele și simptomele epuizării în el, pentru a păstra o relație sănătoasă cu copiii pe care îi educă. Apoi, profesorul să afle ce poate să facă în clipele grele, ce trebuie să facă, concret, să învețe tehnici de autocontrol, de ieșire curată din criză, pentru că a răbufni și a agresa copilul este nedrept și este discordant cu rolul formator pe care el îl are.sursa: Doi lei si-o pisicuta: Analitic
miercuri, februarie 27, 2013
Educatori, invatatori, profesori, formatori
luni, februarie 25, 2013
Priveste copilul in ochi!
Acum o vesnicie (adica prin luna mai a anului trecut) am dat peste acest articol: Look kids in the eye. Mi s-a parut unul dintre acele mici lucruri geniale care ne fac viata mult mai usoara. L-am pastrat (linkul) pentru a ma intoarce la el mai tarziu.
Iata ca a venit si mai tarziul.
Si tot cred ca e o chestie geniala.
Coboara la nivelul copilului cand ii vorbesti. Va fi mult mai atent la ceea ce ii spui.
Iata ca a venit si mai tarziul.
Si tot cred ca e o chestie geniala.
 |
| sursa |
Coboara la nivelul copilului cand ii vorbesti. Va fi mult mai atent la ceea ce ii spui.
sâmbătă, februarie 23, 2013
patru ani, o viata
pentru tine
pentru noi
pentru familia noastra
pentru mine
pentru incredere
pentru speranta
pentru caldura
pentru rabdare
pentru blandete
pentru zambet
pentru frumusetea sufletului tau
pentru lumina din privire
pentru strangerea de mana
pentru ca suntem aici
multumesc
pentru noi
pentru familia noastra
pentru mine
pentru incredere
pentru speranta
pentru caldura
pentru rabdare
pentru blandete
pentru zambet
pentru frumusetea sufletului tau
pentru lumina din privire
pentru strangerea de mana
pentru ca suntem aici
multumesc
miercuri, februarie 20, 2013
Administrativ
Am adaugat la profilul meu (ce pretentios suna!), pe care il gasiti in partea stanga (jos) a paginii, adresa de email (maria la cealalta-realitate.ro) la care ma puteti gasi pentru comunicari variate :).
duminică, februarie 17, 2013
Iubirea parintilor fata de copii
Articolul din care m-am inspirat, 5 moduri in care sa le aratati copiilor ca ii iubiti, a fost publicat in vara care a trecut: iunie 2012. Mi-am facut de atunci o notita sa reiau si eu subiectul pentru ca mi-au placut ideile si pentru ca, in cultura romana, luam ca fiind subintelese niste lucruri care ar trebui exprimate.
Astazi in atentia reflectoarelor (tam-taram): iubirea parintilor catre copii.
Cred ca toti am auzit in copilarie "copilul trebuie pupat doar in somn" sau "bataia e rupta din Rai".
O sa incep cu sfarsitul: DA, bataia e rupta din Rai pentru ca locul ei nu e acolo. Tot asa cum pacatul este rupt si alungat din Rai pentru ca nu are ce cauta acolo. Fara alte discutii si nuante.
Acum ca am scapat de elefantul din camera sa vorbim despre cum ii facem pe copii sa constientizeze ca sunt iubiti.
Fiecare persoana are propriul limbaj de dragoste pe care il intelege. Pentru unii dintre noi cheia este sa ni se spuna cuvinte incurajatoare, blande, iubitoare. Pentru altii sunt micile atentii, darurile, acele gesturi care ne spun, cu sau fara cuvinte, ca cineva se gandeste la noi: felul de mancare preferat, un tricou in culoarea preferata, o bomboana din cele care ne plac. Apoi, sunt cei care pretuiesc timpul petrecut impreuna. Si cei care sunt recunoscatori pentru servicii: un nasture cusut la bluza preferata, o mica reparatie la ursuletul de plus, paharul de apa adus la culcare. Si sa nu-i uitam pe cei care tanjesc dupa o imbratisare, dupa contact fizic, dupa o harjoneala sau o lupta umar-la-umar.
Din experienta mea, toti copiii apreciaza toate modalitatile de exprimare a iubirii. Sunt ca un vas fara fund in care poti sa torni si cuvinte, si timp, si atentie, si mici cadouri, si contact fizic fara sa-ti fie frica de refuz. Cel putin la varste mici. Pe masura ce cresc si devin independenti se specializeaza, isi aleg limbajul propriu si lucrurile devin mai simple (si/sau mai complicate).
Asa ca incepem cu inceputul, si anume, le spunem. Pentru unii dintre noi asta nu e chiar la indemana, dar daca incercati sa stiti ca veti fi rasplatiti pe masura.
Apoi, le facem mici surprize: le scriem/desenam un biletel, le punem un dulce (un dulce aprobat de noi, dar un dulce placut de copil) in ghiozdanelul de gradinita/scoala.
Le oferim timp pentru ei. Timp in care facem ce vor ei. Timp in care ne concentram pe ce vor ei si nu ne gandim la ce-gatim-la-cina-ce-haine-mai-punem-la-spalat-trebuie-sa-platesc-rata-unde-am-pus-esarfa-a-uite-ce-praf-s-a-adunat-aici-jos. Macar 10 minute pe zi daca nu ne putem abtine mai mult de la iuresul gandurilor de om-mare. Face minuni.
Facem ceva special pentru ei. Ca mame facem zilnic cam 100 de lucruri pentru copiii nostrii, doar ca de cele mai multe ori le folosim ca reprosuri si nu ca si dovezi de dragoste. Cand spalati, calcati, coaseti, gatiti faceti toate astea cu dragostea in gand. Nu spuneti "ti-am facut!" "ti-am dat!" "am stat in picioare!", "m-am spetit". Spuneti "pentru ca te iubesc am facut lucrurile astea" (si apoi uitati ca le-ati facut, nu le pastrati ca material de santaj).
Ii imbratisam. Cat de des. Cand sunt veseli sau cand plang. Luati-i in brate! Nu vor fi creste sa fie "niste rasfatati". Vor creste sa fie echilibrati. Desigur e greu sa mergi cu un copil de 15 kg in brate, asa ca asezati-va pe canapea, pe scaun, pe jos si luati copilul in brate. Cand Ana ridica mainile sa fie luata in brate n-o face pentru ca ii este lene sa mearga pe jos, o face pentru ca are nevoie sa fie imbratisata. Dupa ce ne tinem in brate, accepta sa mearga mai departe, de manuta, ca pana atunci. Exclud, aici, cazurile in care ii este rau sau este bolnava.
Parerea mea.
Astazi in atentia reflectoarelor (tam-taram): iubirea parintilor catre copii.
Cred ca toti am auzit in copilarie "copilul trebuie pupat doar in somn" sau "bataia e rupta din Rai".
O sa incep cu sfarsitul: DA, bataia e rupta din Rai pentru ca locul ei nu e acolo. Tot asa cum pacatul este rupt si alungat din Rai pentru ca nu are ce cauta acolo. Fara alte discutii si nuante.
Acum ca am scapat de elefantul din camera sa vorbim despre cum ii facem pe copii sa constientizeze ca sunt iubiti.
Fiecare persoana are propriul limbaj de dragoste pe care il intelege. Pentru unii dintre noi cheia este sa ni se spuna cuvinte incurajatoare, blande, iubitoare. Pentru altii sunt micile atentii, darurile, acele gesturi care ne spun, cu sau fara cuvinte, ca cineva se gandeste la noi: felul de mancare preferat, un tricou in culoarea preferata, o bomboana din cele care ne plac. Apoi, sunt cei care pretuiesc timpul petrecut impreuna. Si cei care sunt recunoscatori pentru servicii: un nasture cusut la bluza preferata, o mica reparatie la ursuletul de plus, paharul de apa adus la culcare. Si sa nu-i uitam pe cei care tanjesc dupa o imbratisare, dupa contact fizic, dupa o harjoneala sau o lupta umar-la-umar.
Din experienta mea, toti copiii apreciaza toate modalitatile de exprimare a iubirii. Sunt ca un vas fara fund in care poti sa torni si cuvinte, si timp, si atentie, si mici cadouri, si contact fizic fara sa-ti fie frica de refuz. Cel putin la varste mici. Pe masura ce cresc si devin independenti se specializeaza, isi aleg limbajul propriu si lucrurile devin mai simple (si/sau mai complicate).
Asa ca incepem cu inceputul, si anume, le spunem. Pentru unii dintre noi asta nu e chiar la indemana, dar daca incercati sa stiti ca veti fi rasplatiti pe masura.
Apoi, le facem mici surprize: le scriem/desenam un biletel, le punem un dulce (un dulce aprobat de noi, dar un dulce placut de copil) in ghiozdanelul de gradinita/scoala.
Le oferim timp pentru ei. Timp in care facem ce vor ei. Timp in care ne concentram pe ce vor ei si nu ne gandim la ce-gatim-la-cina-ce-haine-mai-punem-la-spalat-trebuie-sa-platesc-rata-unde-am-pus-esarfa-a-uite-ce-praf-s-a-adunat-aici-jos. Macar 10 minute pe zi daca nu ne putem abtine mai mult de la iuresul gandurilor de om-mare. Face minuni.
Facem ceva special pentru ei. Ca mame facem zilnic cam 100 de lucruri pentru copiii nostrii, doar ca de cele mai multe ori le folosim ca reprosuri si nu ca si dovezi de dragoste. Cand spalati, calcati, coaseti, gatiti faceti toate astea cu dragostea in gand. Nu spuneti "ti-am facut!" "ti-am dat!" "am stat in picioare!", "m-am spetit". Spuneti "pentru ca te iubesc am facut lucrurile astea" (si apoi uitati ca le-ati facut, nu le pastrati ca material de santaj).
Ii imbratisam. Cat de des. Cand sunt veseli sau cand plang. Luati-i in brate! Nu vor fi creste sa fie "niste rasfatati". Vor creste sa fie echilibrati. Desigur e greu sa mergi cu un copil de 15 kg in brate, asa ca asezati-va pe canapea, pe scaun, pe jos si luati copilul in brate. Cand Ana ridica mainile sa fie luata in brate n-o face pentru ca ii este lene sa mearga pe jos, o face pentru ca are nevoie sa fie imbratisata. Dupa ce ne tinem in brate, accepta sa mearga mai departe, de manuta, ca pana atunci. Exclud, aici, cazurile in care ii este rau sau este bolnava.
Parerea mea.
vineri, februarie 15, 2013
Mamicie - nivelul urmator
Problema: De fiecare data cand intram in camera in care isi facea temele, in 5 minute simteam nevoia sa ridic tonul si, ca urmare, paraseam incaperea.
Asa ca m-am concentrat putin sa vad ce ma deranjeaza asa de rau. Eu eram foarte obosita de la munca si de peste zi, el era foarte "peste tot": cu piciorul stang fosnea o punga (nu stiu de unde a aparut punga respectiva, probabil pungile au o vointa proprie caci par sa rasara in cele mai neasteptate colturi din casa) sub birou, cu mana stanga isi baga/scotea capacul de la stilou din gura sau din par (cah), cu mana dreapta invartea stiloul pe care il tinea de penita (oroare), cu piciorul drept statea pe scaun, dar nu statea ci se aseza si se ridica in acelasi timp. Era ca un arc intins la maxim pe punctul sa se rupa. Iritarea mea venea din faptul ca nu stiam care comportament (gresit) sa-l adresez mai intai. Iar incercarile mele de a corect un comportament pareau a declansa alte sute de gesturi insuportabile pentru mine.
M-am intrebat (repede, inabusind nevoia de a face observatie) de ce este asa peste tot. Mi-am raspuns (tot repede) ca probabil si el este obosit. Si l-am chemat sa stea pe pat langa mine. Departe de birou, de temele pe care nu le mai intelegea, de cuvintele care parca nu mai aveau sens. Langa mine. L-am tinut de mana si am avut o discutie serioasa. I-am spus ca sunt obosita si nu pot sa ma concentrez la ce spune daca se misca intr-una. S-a linistit putin. Era usurat ca nu-l cert. I-am spus la ce ma astept de la el. Mi-a spus ca a inteles. Si a stat pe pat pana mi-a explicat ce nu intelege. Pana a terminat si-a raspuns la toate intrebarile: a gasit si sinonime, a format si cuvinte din literele puse la dispozitie si a alcatuit si enunturi pentru cuvintele gasite. Mai ramasese matematica si ale ei calcule in paranteze.
Eu n-am simtit niciodata nevoia unei explicatii pentru paranteze. Nu stiu de ce. Stiu ca le-am intalnit prima data la o olimpiada si m-am panicat. Nu stiam ce sunt semnele alea, erau si rotunde si patrate si acolade, toate in acelasi exercitiu, toate pentru prima data. Mi s-a explicat pe scurt ca ordinea in care se abordeaza este (), [], {} si asta a fost tot. N-am avut nimic altceva de intrebat. Nici despre scopul lor in viata, nici de ce au fost inventate, nimic.
Ei bine, de doua seri incercam sa-i explic lui Alex cum se folosesc parantezele si el insista pe de ce. Pentru ca avea nevoie sa stie la ce folosesc ca sa stie cand sa le deschida si cand sa le inchida. Si nu reuseam. Am desenat pe o hartie alba, am subliniat, am facut ce-am stiut eu mai bine. Aseara, pentru ca nu ma intelegeam cu arcul intins i-am zis sa le bage in ghiozdan si sa se spele pe maini ca sa mancam ca mi-e foame. Lui nu-i era, dar a fost fericit ca nu trebuie sa se mai lupte cu scaunul de la birou.
Eu sufeream pe dinautru. Stiu (teoretic, cel putin) ca realizarile noastre nu sunt si ale copiilor nostrii si ca ce ne-a placut noua in scoala lor s-ar putea sa le displaca profund, dar nu ma asteptam sa se intample asa repede. Pana la urma matematica de clasa a doua nu e filozofie (nu?), desi el reuseste sa o transforme in filozofie.
Cand nu reusesc sa-i explic ceva lui Alex imi amintesc de Albert Einstein si al lui "daca nu poti explica unui copil de 6 ani atunci n-ai inteles nici tu". Momentan eu nu stiam de ce se folosesc paratezele. In timpul cinei mi s-a lamurit problema si i-am explicat-o si lui si a inteles-o.
Si a venit intrebarea (filozofica iara):
- De ce nu mi-ai explicat atunci cand eram la birou?
- N-am stiut. Cateodata trebuie sa luam o pauza ca sa intelegem ceva.
Mi-a fost drag pana la urma in intrebarile lui scormonitoare despre paranteze.
Asa ca m-am concentrat putin sa vad ce ma deranjeaza asa de rau. Eu eram foarte obosita de la munca si de peste zi, el era foarte "peste tot": cu piciorul stang fosnea o punga (nu stiu de unde a aparut punga respectiva, probabil pungile au o vointa proprie caci par sa rasara in cele mai neasteptate colturi din casa) sub birou, cu mana stanga isi baga/scotea capacul de la stilou din gura sau din par (cah), cu mana dreapta invartea stiloul pe care il tinea de penita (oroare), cu piciorul drept statea pe scaun, dar nu statea ci se aseza si se ridica in acelasi timp. Era ca un arc intins la maxim pe punctul sa se rupa. Iritarea mea venea din faptul ca nu stiam care comportament (gresit) sa-l adresez mai intai. Iar incercarile mele de a corect un comportament pareau a declansa alte sute de gesturi insuportabile pentru mine.
M-am intrebat (repede, inabusind nevoia de a face observatie) de ce este asa peste tot. Mi-am raspuns (tot repede) ca probabil si el este obosit. Si l-am chemat sa stea pe pat langa mine. Departe de birou, de temele pe care nu le mai intelegea, de cuvintele care parca nu mai aveau sens. Langa mine. L-am tinut de mana si am avut o discutie serioasa. I-am spus ca sunt obosita si nu pot sa ma concentrez la ce spune daca se misca intr-una. S-a linistit putin. Era usurat ca nu-l cert. I-am spus la ce ma astept de la el. Mi-a spus ca a inteles. Si a stat pe pat pana mi-a explicat ce nu intelege. Pana a terminat si-a raspuns la toate intrebarile: a gasit si sinonime, a format si cuvinte din literele puse la dispozitie si a alcatuit si enunturi pentru cuvintele gasite. Mai ramasese matematica si ale ei calcule in paranteze.
Eu n-am simtit niciodata nevoia unei explicatii pentru paranteze. Nu stiu de ce. Stiu ca le-am intalnit prima data la o olimpiada si m-am panicat. Nu stiam ce sunt semnele alea, erau si rotunde si patrate si acolade, toate in acelasi exercitiu, toate pentru prima data. Mi s-a explicat pe scurt ca ordinea in care se abordeaza este (), [], {} si asta a fost tot. N-am avut nimic altceva de intrebat. Nici despre scopul lor in viata, nici de ce au fost inventate, nimic.
Ei bine, de doua seri incercam sa-i explic lui Alex cum se folosesc parantezele si el insista pe de ce. Pentru ca avea nevoie sa stie la ce folosesc ca sa stie cand sa le deschida si cand sa le inchida. Si nu reuseam. Am desenat pe o hartie alba, am subliniat, am facut ce-am stiut eu mai bine. Aseara, pentru ca nu ma intelegeam cu arcul intins i-am zis sa le bage in ghiozdan si sa se spele pe maini ca sa mancam ca mi-e foame. Lui nu-i era, dar a fost fericit ca nu trebuie sa se mai lupte cu scaunul de la birou.
Eu sufeream pe dinautru. Stiu (teoretic, cel putin) ca realizarile noastre nu sunt si ale copiilor nostrii si ca ce ne-a placut noua in scoala lor s-ar putea sa le displaca profund, dar nu ma asteptam sa se intample asa repede. Pana la urma matematica de clasa a doua nu e filozofie (nu?), desi el reuseste sa o transforme in filozofie.
Cand nu reusesc sa-i explic ceva lui Alex imi amintesc de Albert Einstein si al lui "daca nu poti explica unui copil de 6 ani atunci n-ai inteles nici tu". Momentan eu nu stiam de ce se folosesc paratezele. In timpul cinei mi s-a lamurit problema si i-am explicat-o si lui si a inteles-o.
Si a venit intrebarea (filozofica iara):
- De ce nu mi-ai explicat atunci cand eram la birou?
- N-am stiut. Cateodata trebuie sa luam o pauza ca sa intelegem ceva.
Mi-a fost drag pana la urma in intrebarile lui scormonitoare despre paranteze.
miercuri, februarie 13, 2013
M-am hotarat sa devin prost - Martin Page
In tinerete aveam o teorie clara despre "fericiti cei saraci cu duhul"/"cat de rau e sa fii mediocru"/"genialitate".
Credeam cu tarie, si sufeream cumplit din cauza asta (adepta principiului: simt enorm si vad monstruos), ca oamenii fericiti sunt fie prosti-blana, fie geniali. Categoria de mijloc era un fel de purgatoriu in care chinurile nu se sfarsesc niciodata. Invidiam cu voce tare prostii in timp ce in taina speram, bineinteles, ca sunt geniala.
Anii in care am descoperit ca sunt doar o persoana normala au fost groaznici. Mi-a trebuit o decada intreaga de alegeri catastrofale ca sa accept ca sunt o persoana normala si ca asta e ok. Intre timp am mai aflat si ca geniile sunt o categorie mult mai rea decat idealizam eu (struguri acri?!) si proasta chiar nu mi-ar fi placut sa fiu (brrr).
In paranteza fie spus, cand suntem tineri toti avem cate o parere - sau mai multe - stricta. Fixa. Ascutita. Care nu lasa loc de discutie. In tinerete lucrurile nu au nuante, ele fie sunt - fie nu sunt.
Imi place tineretea. Mi se pare dulce in avantul ei inovator, revolutionar. In credinta ei ca "dom'le ASA stau lucrurile si nicicum altfel".
Azi zambesc cand aud astfel de opinii, pentru ca imi amintesc de zile cand declamam infierbantata "asa ceva nu se face", "n-as putea sa mai traiesc cu mine daca as face compromisul asta". He-he! Dar e bine asa. Cineva trebuie sa ne traga in sus cu aripi puternice, altcineva trebuie sa ne traga in jos ca sa prindem radacini. E bine. Altfel am sta pe loc, intr-o balta calduta si ne-am atrofia pana la extinctie.
Gata paranteza.
Ei bine, cam pe-aici se invarte si Antoine in cartea lui Martin Page, doar ca el este intelept-super destept (fara genial, insa) - "inteligenta e de doua ori rea: te face sa suferi si nimeni nu se gandeste sa o considere ca pe o boala" - si nu tinde spre categoria "prost-blana", ci spre cea mediocra, caldut-placuta-superficiala. Si o mimeaza pana nu mai poate. Pana invata ca omul trebuie sa afle, si sa fie, cine este el si sa nu mai invidieze pe altii. Ca noi toti, de altfel.
Parerea mea.
duminică, februarie 10, 2013
Primele picturi
Ramasa, dupa Revelion, doar cu Ana (caci Alex a fugit la schi) am zis ca e momentul potrivit sa scot acuarelele. Nu avea cine sa protesteze "da' alea-s ale mele"/"Ana n-are voie cu ele"/"daca le mananca"/"se murdareste pe haine"/"na, uite ce-a facut" - toate pe un ton de urgenta de prim rang si cu decibelii apropriati de ai sirenelor masinilor de pompieri, deci numai bine.
Le-am insirat pe parchet, cat mai departe de covor. Am adus si un castron cu apa si carpa pentru sters eventuala balta ce s-ar fi format prin rasturnarea, accidentala sau nu, a respectivului castron. Aveam de toate.
M-am gandit ce sa facem: Ana colorase pana atunci doar cu creioane colorate si tiparul dupa care coloreaza este invariabil acelasi - mazgaleli in orice directie pana se acopera pagina. Mi-am amintit ca vazusem ideea asta in multe locuri: am lipit bucatele de scotch de hartie (din acela pentru zugraveli) in asa fel incat sa scriu numele ei si am lasat-o sa-si faca numarul. Ba nu. Am ajutat-o (de altfel se vede din poza). Daca ar fi fost dupa ea ar fi folosit doar apa si hartia. Asa ca am ajutat-o sa inmoaie culorile si apoi (dupa ce s-a prins care e spilul sa ai vopsea pe pensula) am lasat-o sa le foloseasca in ce sens vrea ea in timp ce eu am "zugravit" niste blocuri de culoare pe hartie. Si niste fluturasi (evident).
Dupa ce hartia s-a zvantat putin, am dezlipit scotch-ul si a ramas, curat, numele ei. Nu ca numele ei ar impresiona-o pe ea la doi ani.
Apoi intr-una din zile am gasit si cumparat (din Carrefour) vopsea pentru pictat cu degetele. Am scos-o si pe asta la interval spre marele deliciu al Anei. Am folosit un buretel de vase taiat in 4 pentru a-i vopsi mainile cu ce culoare vroia ea si apoi si-a lasat amprentele pe hartie. Am urmat eu :). Apoi, tot cu respectivii buretei, am vopsit stampilele din dotare si am stampilat/mazgalit dupa placul inimii. Mi-e mi-au placut cel mai mult bufnitele.
Ambele activitati au fost prilej perfect pentru a repeta numerele, culorile si diverse animale.
ianuarie 2013
Le-am insirat pe parchet, cat mai departe de covor. Am adus si un castron cu apa si carpa pentru sters eventuala balta ce s-ar fi format prin rasturnarea, accidentala sau nu, a respectivului castron. Aveam de toate.
M-am gandit ce sa facem: Ana colorase pana atunci doar cu creioane colorate si tiparul dupa care coloreaza este invariabil acelasi - mazgaleli in orice directie pana se acopera pagina. Mi-am amintit ca vazusem ideea asta in multe locuri: am lipit bucatele de scotch de hartie (din acela pentru zugraveli) in asa fel incat sa scriu numele ei si am lasat-o sa-si faca numarul. Ba nu. Am ajutat-o (de altfel se vede din poza). Daca ar fi fost dupa ea ar fi folosit doar apa si hartia. Asa ca am ajutat-o sa inmoaie culorile si apoi (dupa ce s-a prins care e spilul sa ai vopsea pe pensula) am lasat-o sa le foloseasca in ce sens vrea ea in timp ce eu am "zugravit" niste blocuri de culoare pe hartie. Si niste fluturasi (evident).
Dupa ce hartia s-a zvantat putin, am dezlipit scotch-ul si a ramas, curat, numele ei. Nu ca numele ei ar impresiona-o pe ea la doi ani.
Apoi intr-una din zile am gasit si cumparat (din Carrefour) vopsea pentru pictat cu degetele. Am scos-o si pe asta la interval spre marele deliciu al Anei. Am folosit un buretel de vase taiat in 4 pentru a-i vopsi mainile cu ce culoare vroia ea si apoi si-a lasat amprentele pe hartie. Am urmat eu :). Apoi, tot cu respectivii buretei, am vopsit stampilele din dotare si am stampilat/mazgalit dupa placul inimii. Mi-e mi-au placut cel mai mult bufnitele.
Ambele activitati au fost prilej perfect pentru a repeta numerele, culorile si diverse animale.
ianuarie 2013
vineri, februarie 08, 2013
miercuri, februarie 06, 2013
La plimbare prin Bucuresti
Ne-am pornit catinel-catinel de la Universitate pe Magheru, printre blocuri catre Sala Palatului. Ne-am oprit la statuia ecvestra a lui Carol I. Ne-am hodinit. Am zarit o bicicleta intr-un colt. Muuuult mai interesanta decat calul care (banuiesc) ca era prea sus. Am pozat si bicicleta dar fiind cu telefonul nu se intelege nimic.
Apoi am facut pa-pa calutului (!) si am trecut mai departe, pe Calea Victoriei, pe langa fostul magazin Muzica.
Am vazut "tic-tac" si ne-a placut un mos intr-o vitrina. Cu greu ne-am dat dusi mai departe.
Am admirat bradul de la fosta librarie Eminescu (nu stiu ce nume poarta acum) si perdeaua de lumini dinspre targ.
Ne-au placut ambii brazi din targ, mai putin aglomeratia si galagia. Ne-am luat castane coapte si calde si am plecat spre casa.
Am zarit printre cabluri Biserica Rusa si ne-am promis ca o sa ne intoarcem sa o vedem pe lumina si mai de-aproape.
decembrie 2012
Apoi am facut pa-pa calutului (!) si am trecut mai departe, pe Calea Victoriei, pe langa fostul magazin Muzica.
Am vazut "tic-tac" si ne-a placut un mos intr-o vitrina. Cu greu ne-am dat dusi mai departe.
Am admirat bradul de la fosta librarie Eminescu (nu stiu ce nume poarta acum) si perdeaua de lumini dinspre targ.
Ne-au placut ambii brazi din targ, mai putin aglomeratia si galagia. Ne-am luat castane coapte si calde si am plecat spre casa.
Am zarit printre cabluri Biserica Rusa si ne-am promis ca o sa ne intoarcem sa o vedem pe lumina si mai de-aproape.
decembrie 2012
duminică, februarie 03, 2013
vineri, februarie 01, 2013
Razboiul cu obiectele
Iulia propune o tema interesanta de discutii in vinerea asta: Astazi vorbim despre lucruri…
Am citit de-a lungul timpului o multime pe tema asta, am si aplicat o multime de lucruri. Inca nu am gasit solutia perfecta, dar suntem pe drumul cel bun.
Pentru noi(mama si tata) avem cateva reguli:
1. hainele pe care nu le purtam doi ani se impacheteaza si pleaca la persoane mai putin norocoase (pana acum le-a impartit mama prin grupul de la biserica)
2. nu avem/pastram decat foarte putin obiecte decorative (3 icoane pe care le-am primit, 2-3 ministatuete, 4 vaze de flori, dar astea sunt utile) - nu cumparam astfel de obiecte (niciodata)
3. in bucatarie exista doar lucruri pe care le folosim (prajitor de paine, blender, mixer, masina de paine, filtru de cafea). Aici trisam putin pentru ca avem si aparat pentru gatit pe aburi si toaster si le folosim foarte rar. Dar le-am folosit in ultimul an asa ca le pastram (in cutie, dar le pastram)
4. in bai trec periodic si arunc "chestiile" care au expirat si de cumparat cumparam doar cand este nevoie
5. nu cumparam nimic ce nu va fi folosit sigur (daca vedem un obiect care ne-ar place il admiram bine in magazin si apoi il punem la loc, un pic suparati dar mai bine decat sa adune praf acasa)
Pentru copii insa este mai greu.
1. Cu hainele e simplu:
- ori pot fi purtate de alti copii - caz in care pleaca spre alti copii (le-am pastrat o vreme in ideea ca poate-cine-stie mai facem unul, dar apoi ne-am gandit ca asa cum noi dam mai departea ne-or da si altii noua, oricum nu raman copiii dezbracati)
- ori nu mai pot fi purtate (sunt ori prea patate, ori prea tocite, ori de-a dreptul rupte - da, se poate) - astea sunt sau, pur si simplu aruncate, sau transformate in carpe si puse in punga cu carpe pentru curatenie
2. Cu jucariile e putin mai complicat: intai am zis ca cele stricate pleaca primele. DAR, jucaria preferata a Anei a fost multa vreme un cal al carui calaret nu mai avea nici cap, nici brat, si nici calul nu mai avea toate patru picioarele. Dar era JUCARIA. Ce te faci? Pentru Alex nu mai spun ca orice capat de orice este CEVA. Aici am inceput sa aplic incet-incet o metoda pe care sper sa o transformam in regula: pentru fiecare chestie pe care vrea sa o pastreze trebuie sa-mi spuna ce este si la ce vrea sa o foloseasca sau cand a folosit-o ultima data. Daca ma convinge (adica e ceva clar definit in capul lui, nu doar vreau sa o pastrez pentru ca e a mea) o (mai) pastram o luna. Daca nu chestia respectiva ia drumul cosului de gunoi sau cosului de donat (dupa inspiratia mea). Peste o luna reluam procesul.
3. Ei, dar ce ma fac cu teancurile de desene si picturi, cu felicitarile facute de manute nerabdatoare in 4 ani de gradinita, cu caietele de clasa I, cu biletelele pe care mi le deseneaza ca un mic baiat indragostit si mi le inmaneaza seara cand vin de la munca???
O parte din desene decoreaza peretii din camera lor, dar tot mai am 3 bibliorafturi pline si se tot aduna.
Cartile de colorat deja le-am aruncat sau le-am reciclat catre Ana pe cele care inca mai au pagini necolorate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)