Am pe birou o statuie (cum o fi diminutivul de la statuie?) de vreo 3 cm: o silueta ce-si imbratiseaza genunchii si-si sprijina fruntea pe ei. Alba. Am cumparat-o intr-una din vacantele petrecute in Grecia, cred ca in jumatatea de zi petrecuta prin Atena. Este obiectul meu preferat. Am avut-o langa mine in toate joburile pe care le-am prestat in ultimii 3 ani. Am fost la un moment dat detasata la un client: am luat-o cu mine. Ma linisteste. E ca si cum m-as uita in oglinda si as vedea ca inca mai sunt acolo, cu doua maini, doua picioare, un nas, o gura, doi ochi, un suflet. Nu m-am transformat intr-un monstru. Inca ma descurc. Inca am unde sa ma intorc.
Langa ea sunt doua pietre: una mov-roz-lila cumparata de la Rasnov intr-o zi frumoasa de toamna cand a inceput sa mi se destrame lumea si simteam nevoie de ceva solid. E lucioasa si plina de ape, si isi schimba culoarea.
Cealalta piatra, adusa de la varful Omul, e o amintire in care am crezut.
Amandoua dor, amandoua imi sunt dragi.
Cand le ating imi amintesc franturi de zambete, nori in priviri, promisiuni incalcate, rasarituri, apusuri, fosnet de valuri, miros de rasini, pete de iarba in genunchi. Imi amintesc de ce am parul lung, de ce tac, de ce vorbesc si de ce aud in permanenta muzica.
Voi unde va pastrati crampeiele de viata?
Niciodata in obiecte. Poate iti trebuie o forma de curaj pentru a purta cu tine crampeie din trecut. Poate trebuie sa realizezi ca viata nu este o carte si ca poti merge mai fara sa a acoperi randurile din trecut cu noua pagina. Nu stiu... A fost o vreme cand eram tentat sa cred ca amintirile se poarta inlauntrul fiecaruia, ca se decanteaza dupa reguli doar de ele stiute si ca doar ele hotarasc ceea ce isi va aduce cu adevarat aminte pastratorul lor. Astazi, cred mai degraba ca suntem rezultatul propriilor crampeie de viata. Ca amintirile ne definesc pe noi si nu noi definim amintirile. Si ca suntem altii pe masura ce amintirile se decanteaza altfel. Dupa reguli doar de ele stiute.
RăspundețiȘtergereSorin, simt nevoia sa imi cer scuze pentru intazierea cu care am aprobat comentariul tau. Intamplarile (cum altfel?) m-au plimbat prin zone in care nu exista internet.
RăspundețiȘtergereCa urmare a cenusii pe care mi-am turnat-o in cap am modificat setarile in asa fel incat sa nu ma mai regasesc in aceeasi situatie.
Despre amintiri, eu cred ca nu sunt capabila sa pastrez amintiri in interiorul meu. Ci le modific. Eu pe ele, ele pe mine. Poate de aceea am 3 pietre :). Care nu sunt neaparat legate de amintirile respective, dar se modifica mai incet.
Diminutivul de la "statuie" este "statueta" (asta ca sa raspund intrebarii tale).
RăspundețiȘtergereAmintirile? Cred ca ele traiesc in poze, ca daca ar sta intr-un obiect care se afla mereu la indemana, ar pieri ceva din parfumul lor. Aaaa...si, bineinteles, amintirile se mai afla intr-o foaie pe care ti-ai notat impresii acum 10 ani, si o gasesti si te minunezi...
to-morrow : multumesc pentru diminutiv. Exista un diminutiv pentru diminutiv? Un fel de frate mai mic al statuetei?
RăspundețiȘtergereFoaia de hartie (care de fapt era un teanc de caiete) de acum 15 ani am pierdut-o printr-un accident nefericit. De atunci ma bazez pe franturile pe care mi le amintesc si pe ceea ce sunt acum :)