Sufletul satului, Lucian Blaga

Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.

------------------------------------
Prin mijlocirea unor evenimente triste in familie, am ajuns saptamana trecuta intr-un colt al tarii omis de civilizatie.
Un sat in care oamenii folosesc tractoare si cai deopotriva.
Un sat in care femeile inca mai imbraca ie si-si poarta parul acoperit de o basma.
Un sat in care oamenii se saluta cu "Hristos a Inviat!" pana la Inaltare si apoi cu "Hristos s-a inaltat" vreme cateva zile.
Un sat in care oamenii sunt blanzi si multumiti si in care copiii, desi putini, sunt veseli si jucausi.
N-am facut nici o poza pentru ca nu poti prinde in fotografii linistea din case si nici caldura unei imbratisari.
M-a facut sa ma intreb cate din nemultumirile mele cotidiene sunt valide.
M-a pus pe ganduri.