Dupa ce am invatat sa ne iubim pe noi insine si dupa ce am invatat sa nu reactionam instantaneu la comportamentul problematic al copiilor nostrii, ci sa cautam nevoia din spatele comportamentului, astazi este timpul sa ne intrebam: si mai departe?
Ce facem mai departe?
Urmatorul pas este sa acceptam. Nu sa acceptam comportamentul neadecvat, ci sa acceptam sentimentele care au dus la manifestarea comportamentului.
Termenul folosit in mai toate cartile si articolele pe care le-am citit pe aceasta tema este validare.
Ideea de baza este destul de simpla: sentimentele si emotiile nu sunt rele sau bune ci, pur si simplu, sunt. Felul in care le exprimam, insa, este acceptabil sau nu. Si asta incercam sa-i invatam pe copiii nostrii: cum sa-si exprime sentimentele pe care le au si nu cum sa simta intr-un fel sau in altul.
Sa luam exemplu unui copil de 2 ani care nu vrea sa paraseasca locul de joaca si protesteaza vehement aruncandu-se pe jos si urland cu toata puterea la sugestia parintelui ca ar fi momentul sa se indrepte spre casa. Exista multe abordari in aceasta situatie variind de la luat copilul pe sus si parasit locul val-vartej in timp ce tii bine copilul care se zbate din toate puterile pana la amanarea plecarii din locul de joaca. Abordarea asupra careia vreau sa atrag atentia este urmatoarea: parintele ii vorbeste copilului calm si intelegator "Cred ca esti foarte suparat pentru ca iti place foarte mult aici si nu vrei sa plecam acasa.". De cele mai multe ori atat este suficient ca micul isteric sa se cuibareasca in bratele parintelul unde va mai plange pentru cateva clipe si apoi va accepta sa mearga acasa. De ce? Pentru ca cineva a inteles, exprimat si acceptat ceea ce pe el il coplesea.
Atunci cand acceptam sentimentele copiilor nostrii le oferim o cale de a le exterioriza, o metoda practica de a comunica emotii puternice si cum sa administreze astfel de sentimente. Si le mai oferim un mediu in care pot sa-si exprime aceste sentimente in siguranta, avand certitudinea ca sunt iubiti si respectati.
Cu copiii mai mari, mai ales dupa ceva exercitiu, devine mai simplu.
Imi amintesc de o intamplare de prin aprilie-mai anul acesta: din clipa in care am ajuns acasa, Alex ne hartuia, la propriu, incercand sa ne determine sa-l certam. La un moment dat, obosita de a tot face slalom printre nemultumiri care mai de care mai absurde, ma opresc, ma asez si-l intreb simplu "Pe tine te deranjeaza ceva, ceva ce ti-e greu sa pui in cuvinte. Ce s-a intamplat?" si in secunda urmatoare se arunca pe canapea plangand in hohote "Colegii au ras de mine si mi-au spus Petru-prostul!!!!!". Am tacut pentru cateva momente incercand sa ma adun inainte sa deschid gura.
In timp sa citece-l tineam in brate prin mintea mea se derula o scena petrecuta pe vremea cand eram eu in clasa I, undeva intr-un sat de pe langa Suceava: exista in Abecedar un text care incepea cu un copil nepoliticos care se aruncase in tramvai in clipa in care se inchideau usile. Invatatorul ma desemnasesc textul respectiv si in momentul in care am pronuntat cuvantul "tramvai", jumatate din baietii clasei au inceput sa rada in hohote. Nu stiu nici pana azi care a fost motivul, insa cert este ca pentru urmatorii 4 ani mi s-a spus "tramvai".
Stand pe canapea si tinandu-mi fiul in brate ma gandeam ca, desi "tramvai" nu este un apelativ nici pe departe la fel de jignitor precum "prostul", stiam exact cum se simte. Si i-am spus asta. Nu i-am povestit experienta mea, nu vroiam sa mut atentia de la el la mine. I-am spus ca eu cred ca se simte ranit si suparat si furios pentru ca nu se poate apara de cuvinte. Dupa ce s-a linistit mi-a spus ca poate ar fi bine sa nu-i mai bage in seama, ca "vorbesc si ei asa, ca sa ma necajeasca".
Un lucru cu care ar trebui sa ne obisnuim este sa nu mai incercam sa oprim lacrimile copiilor nostri in secunda in care ele apar. Lacrimile sunt bune, sunt calea catre vindecarea sufletului. Cand apelam din reflex la "Gata! Gata! Nu mai plange!" nu le lasam copiilor sansa de a-si goli sacul de (re)sentimente acumulat. Si tot acumulandu-le, vor fi constant nemultumiti si neimpacati.
Si inca ceva: a accepta sentimentele copilului nu implica automat ca trebuie sa si rezolvati problema care a produs sentimentul. Ba chiar, cateodata, e mai util sa nu rezolvati, sa nu faceti ca "totul sa fie din nou bine". Pe tot parcursul vietii se vor lovi de situatii neplacute care nu pot fi rezolvate: cel mai bun prieten se va muta in alta tara, va lua o nota mica la scoala, iubita/iubitul il va parasi, isi va pierde locul de munca, un prieten apropiat va muri si lista poate continua la nesfarsit. Daca ii ferim in copilarie de orice sentiment dureros, la varsta adulta se vor trezi nepregatiti in fata realitatii.
Ce facem mai departe?
Urmatorul pas este sa acceptam. Nu sa acceptam comportamentul neadecvat, ci sa acceptam sentimentele care au dus la manifestarea comportamentului.
Termenul folosit in mai toate cartile si articolele pe care le-am citit pe aceasta tema este validare.
Ideea de baza este destul de simpla: sentimentele si emotiile nu sunt rele sau bune ci, pur si simplu, sunt. Felul in care le exprimam, insa, este acceptabil sau nu. Si asta incercam sa-i invatam pe copiii nostrii: cum sa-si exprime sentimentele pe care le au si nu cum sa simta intr-un fel sau in altul.
Sa luam exemplu unui copil de 2 ani care nu vrea sa paraseasca locul de joaca si protesteaza vehement aruncandu-se pe jos si urland cu toata puterea la sugestia parintelui ca ar fi momentul sa se indrepte spre casa. Exista multe abordari in aceasta situatie variind de la luat copilul pe sus si parasit locul val-vartej in timp ce tii bine copilul care se zbate din toate puterile pana la amanarea plecarii din locul de joaca. Abordarea asupra careia vreau sa atrag atentia este urmatoarea: parintele ii vorbeste copilului calm si intelegator "Cred ca esti foarte suparat pentru ca iti place foarte mult aici si nu vrei sa plecam acasa.". De cele mai multe ori atat este suficient ca micul isteric sa se cuibareasca in bratele parintelul unde va mai plange pentru cateva clipe si apoi va accepta sa mearga acasa. De ce? Pentru ca cineva a inteles, exprimat si acceptat ceea ce pe el il coplesea.
Atunci cand acceptam sentimentele copiilor nostrii le oferim o cale de a le exterioriza, o metoda practica de a comunica emotii puternice si cum sa administreze astfel de sentimente. Si le mai oferim un mediu in care pot sa-si exprime aceste sentimente in siguranta, avand certitudinea ca sunt iubiti si respectati.
 |
| sursa Google |
Cu copiii mai mari, mai ales dupa ceva exercitiu, devine mai simplu.
Imi amintesc de o intamplare de prin aprilie-mai anul acesta: din clipa in care am ajuns acasa, Alex ne hartuia, la propriu, incercand sa ne determine sa-l certam. La un moment dat, obosita de a tot face slalom printre nemultumiri care mai de care mai absurde, ma opresc, ma asez si-l intreb simplu "Pe tine te deranjeaza ceva, ceva ce ti-e greu sa pui in cuvinte. Ce s-a intamplat?" si in secunda urmatoare se arunca pe canapea plangand in hohote "Colegii au ras de mine si mi-au spus Petru-prostul!!!!!". Am tacut pentru cateva momente incercand sa ma adun inainte sa deschid gura.
In timp sa citece-l tineam in brate prin mintea mea se derula o scena petrecuta pe vremea cand eram eu in clasa I, undeva intr-un sat de pe langa Suceava: exista in Abecedar un text care incepea cu un copil nepoliticos care se aruncase in tramvai in clipa in care se inchideau usile. Invatatorul ma desemnasesc textul respectiv si in momentul in care am pronuntat cuvantul "tramvai", jumatate din baietii clasei au inceput sa rada in hohote. Nu stiu nici pana azi care a fost motivul, insa cert este ca pentru urmatorii 4 ani mi s-a spus "tramvai".
Stand pe canapea si tinandu-mi fiul in brate ma gandeam ca, desi "tramvai" nu este un apelativ nici pe departe la fel de jignitor precum "prostul", stiam exact cum se simte. Si i-am spus asta. Nu i-am povestit experienta mea, nu vroiam sa mut atentia de la el la mine. I-am spus ca eu cred ca se simte ranit si suparat si furios pentru ca nu se poate apara de cuvinte. Dupa ce s-a linistit mi-a spus ca poate ar fi bine sa nu-i mai bage in seama, ca "vorbesc si ei asa, ca sa ma necajeasca".
Un lucru cu care ar trebui sa ne obisnuim este sa nu mai incercam sa oprim lacrimile copiilor nostri in secunda in care ele apar. Lacrimile sunt bune, sunt calea catre vindecarea sufletului. Cand apelam din reflex la "Gata! Gata! Nu mai plange!" nu le lasam copiilor sansa de a-si goli sacul de (re)sentimente acumulat. Si tot acumulandu-le, vor fi constant nemultumiti si neimpacati.
 |
| sursa |
Si inca ceva: a accepta sentimentele copilului nu implica automat ca trebuie sa si rezolvati problema care a produs sentimentul. Ba chiar, cateodata, e mai util sa nu rezolvati, sa nu faceti ca "totul sa fie din nou bine". Pe tot parcursul vietii se vor lovi de situatii neplacute care nu pot fi rezolvate: cel mai bun prieten se va muta in alta tara, va lua o nota mica la scoala, iubita/iubitul il va parasi, isi va pierde locul de munca, un prieten apropiat va muri si lista poate continua la nesfarsit. Daca ii ferim in copilarie de orice sentiment dureros, la varsta adulta se vor trezi nepregatiti in fata realitatii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu