Metode alternative de impunere a disciplinei (scolare si nu numai)

    Fiind mama unui baiat (hiper)activ de 9 ani, care a trecut prin mai multe traume majore, sunt printre personajele principale in desfasurarea oricarei sedinte cu parintii. Mda. Nu e neaparat placut, dar este un bun prilej pentru a afla tot felul de lucruri noi.
    Spre exemplu: sunt foarte putini adultii (parinti sau cadre didactice) care stiu clar ce vor de la copiii de care se ocupa. Cererile sunt cam de genul urmator: sa fie cuminte, sa stea linistit, sa fie atent si sa fie ca ceilalti (generic, generic, generic si total gresit).
   Cum zicea Einstein: daca nu esti capabil sa explici o idee unui copil de 6 ani inseamna ca nici tu nu ai inteles-o. Ca si adulti, noi avem o multime de idei despre  ce inseamna "sa fie cuminte", dar toate se rezuma la "sa faca ce vrem noi" - fie ca o face pentru ca ii spunem, fie ca o face instinctiv. Deci cum explicam unui copil de 6 ani (sau 9, de dragul discutiei) ce inseamna sa fie cuminte?
    De unde stau copiii, e un razboi pe care nu pot sa-l castige. Intotdeauna se va ivi o situatie noua in care noi nu i-am spus ce sa faca si el va trebui sa ia o decizie, care, poate, nu e cea pe care am lua-o noi. (in cazul meu particular, dupa lungi negocieri la sedinte cu parintii, am reusit sa obtin o lista clara de cerinte - foarte rezonabile, de altfel- la care copilul a fost dornic sa se alinieze)
   Dar nu despre asta vroiam sa vorbesc.
   In documentarile mele, despre diverse metode de a ajuta copilul in procesul de adaptare la sistem am dat peste acest articol: Lincoln High School in Walla Walla, WA, tries new approach to school discipline — suspensions drop 85%. Un articol lung si documentat, cu statisitici, grafice si descrieri de situatii. Bun de citit si de aprofundat.
   Se vorbeste in zilele noastre, foarte mult, despre cresterea nivelului violentei in scoli. Eu cred ca suntem partiali responsabili pentru aceasta crestere. Sau, altfel spus, eu cred ca am putea face ceva pentru a scadea acest nivel. Pentru fiecare astfel de copil (violent sau nu, dar care iese din tiparele dorite) am putea incerca sa intelegem si sa rezolvam problema care sta in spatele comportamentului in loc sa ne multumim sa pedepsim comportamentul.
   Desigur, fiecare actiune are o consecinta si este normal si bine sa fie asa. Dar (din experienta acumulata) nu ne multumim doar cu atat. Fiecare pedeapsa (la scoala ca si in restul locurilor) este insotita de o mare dezaprobare in dreptul copilului, de diverse discursuri de genul "esti rau", "n-o sa iasa nimic bun din tine", "nu te mai suport", "cuuuum ai putut sa faci ASA ceva". Toate ar trebui sa le scriu cu majuscule si insotite de multe semne de exclamatie pentru a fi cat mai aproape de realitate.
   Cati dintre noi se opresc sa intrebe copilul, care tocmai a facut ceva "nemaiauzit", daca e ceva ce il deranjeaza? Daca e ceva care il framanta? Daca i s-a intamplat ceva rau?
   Majoritatea comportamentelor "nemaiauzite" sunt expresii ale unor emotii ce nu pot fi stapanite sau administrate acceptabil, urmari ale unor experiente traumatizante (fie ca e vorba de ceva usor sau de ceva foarte grav).
   Metoda expusa in articolul mentionat are doar doua reguli:

1. Nu lua personal nimic din ce spune un copil furios. Prefa-te surd. Lasa cuvintele sa treaca pe langa tine.
2. Nu imita comportamentul copilului. Nu tipa, nu folosi cuvinte injurioase. Asteapta sa treaca furtuna si, cand copilul s-a linistit (si doar atunci), manifesta-ti grija pentru el: s-a linistit? i s-a intamplat ceva ce nu stie cum sa gestioneze? vrea sa vorbeasca despre o problema care il framanta? Asculta-l. 

    Din nou, consecintele sunt consecinte. Nu se pune problema ca ramane nepedepsit, dar scopul pedepsei ar trebui sa fie sa ajutam copilul sa nu se mai regaseasca in aceeasi situatie. Daca vrem sa reactioneze altfel in situatii stresante, trebuie sa ii invatam cum sa faca acel altfel.
    Inchei cu un citat din articol:

   Teens who live with complex trauma are walking post-traumatic stress time bombs, says Turner. They teeter through their days. The smallest incident can push them into a full-blown meltdown. Some kids run away. Some explode in rage. Some just mentally check out.
    “In flight, fight or freeze mode,” Turner explains, “survival trumps everything else.” So when a kid who’s got complex trauma feels threatened or overwhelmed, exploding in rage at something that most people wouldn’t even shrug over is a perfectly normal response.
    That’s worth repeating: exploding in rage, getting pissed off, stomping, hitting….it’s all normal. Until a school helps kids learn how to control their emotions, they’ll just keep losing it. For some kids, erupting is a stress reflex response.
    “That’s the hardest pill to swallow,” says Erik Gordon, a science teacher at Lincoln High. “Trying to figure out how much of their behavior is from a choice and how much is outside their control. It’s a drag when you believe it’s outside their control, because all of the easy disciplinary action doesn’t work.”