Mamicie - nivelul urmator

    Problema: De fiecare data cand intram in camera in care isi facea temele, in 5 minute simteam nevoia sa ridic tonul si, ca urmare, paraseam incaperea.
        Asa ca m-am concentrat putin sa vad ce ma deranjeaza asa de rau. Eu eram foarte obosita de la munca si de peste zi, el era foarte "peste tot": cu piciorul stang fosnea o punga (nu stiu de unde a aparut punga respectiva, probabil pungile au o vointa proprie caci par sa rasara in cele mai neasteptate colturi din casa) sub birou, cu mana stanga isi baga/scotea capacul de la stilou din gura sau din par (cah), cu mana dreapta invartea stiloul pe care il tinea de penita (oroare), cu piciorul drept statea pe scaun, dar nu statea ci se aseza si se ridica in acelasi timp. Era ca un arc intins la maxim pe punctul sa se rupa. Iritarea mea venea din faptul ca nu stiam care comportament (gresit) sa-l adresez mai intai. Iar incercarile mele de a corect un comportament pareau a declansa alte sute de gesturi insuportabile pentru mine.
    M-am intrebat (repede, inabusind nevoia de a face observatie) de ce este asa peste tot. Mi-am raspuns (tot repede) ca probabil si el este obosit. Si l-am chemat sa stea pe pat langa mine. Departe de birou, de temele pe care nu le mai intelegea, de cuvintele care parca nu mai aveau sens. Langa mine. L-am tinut de mana si am avut o discutie serioasa. I-am spus ca sunt obosita si nu pot sa ma concentrez la ce spune daca se misca intr-una. S-a linistit putin. Era usurat ca nu-l cert. I-am spus la ce ma astept de la el. Mi-a spus ca a inteles. Si a stat pe pat pana mi-a explicat ce nu intelege. Pana a terminat si-a raspuns la toate intrebarile: a gasit si sinonime, a format si cuvinte din literele puse la dispozitie si a alcatuit si enunturi pentru cuvintele gasite. Mai ramasese matematica si ale ei calcule in paranteze.
    Eu n-am simtit niciodata nevoia unei explicatii pentru paranteze. Nu stiu de ce. Stiu ca le-am intalnit prima data la o olimpiada si m-am panicat. Nu stiam ce sunt semnele alea, erau si rotunde si patrate si acolade, toate in acelasi exercitiu, toate pentru prima data. Mi s-a explicat pe scurt ca ordinea in care se abordeaza este (), [], {} si asta a fost tot. N-am avut nimic altceva de intrebat. Nici despre scopul lor in viata, nici de ce au fost inventate, nimic.
    Ei bine, de doua seri incercam sa-i explic lui Alex cum se folosesc parantezele si el insista pe de ce. Pentru ca avea nevoie sa stie la ce folosesc ca sa stie cand sa le deschida si cand sa le inchida. Si nu reuseam. Am desenat pe o hartie alba, am subliniat, am facut ce-am stiut eu mai bine. Aseara, pentru ca nu ma intelegeam cu arcul intins i-am zis sa le bage in ghiozdan si sa se spele pe maini ca sa mancam ca mi-e foame. Lui nu-i era, dar a fost fericit ca nu trebuie sa se mai lupte cu scaunul de la birou.
    Eu sufeream pe dinautru. Stiu (teoretic, cel putin) ca realizarile noastre nu sunt si ale copiilor nostrii si ca ce ne-a placut noua in scoala lor s-ar putea sa le displaca profund, dar nu ma asteptam sa se intample asa repede. Pana la urma matematica de clasa a doua nu e filozofie (nu?), desi el reuseste sa o transforme in filozofie.
   Cand nu reusesc sa-i explic ceva lui Alex imi amintesc de Albert Einstein si al lui "daca nu poti explica unui copil de 6 ani atunci n-ai inteles nici tu". Momentan eu nu stiam de ce se folosesc paratezele. In timpul cinei mi s-a lamurit problema si i-am explicat-o si lui si a inteles-o.
    Si a venit intrebarea (filozofica iara):
- De ce nu mi-ai explicat atunci cand eram la birou?
- N-am stiut. Cateodata trebuie sa luam o pauza ca sa intelegem ceva.
    Mi-a fost drag pana la urma in intrebarile lui scormonitoare despre paranteze.