Ana la un an

    We've come a long way.
    Pe 10 februarie 2011 aratam asa:

      Eram emotionata si nu indrazneam (dupa experienta din 2009) sa sper ca la sfarsitul zilei voi avea langa mine un copil frumos si sanatos. De fapt, pe intreaga perioada a sarcinii am avut rare momente de bucurie neumbrita. Imi amintesc nenumarate momente de duiosie si de dragoste nestavilita, dar foarte putine de bucurie entuziasta. Nu se facea sa ma schimb asa brusc.
    La spital am avut parte doar de oameni minunati si atenti, poate si pentru ca, prin voia lui Dumnezeu, am fost singura gravida care a nascut natural in acea zi. Dr-lui Ion Ionut i-am multumit din suflet pentru rabdare si blandete. Moasei Marina i-am multumit pentru zambetele pe care reusea sa le deseneze pe fata mea in cele mai ciudate momente.
    Sectia de neonatologie de la Giulesti avea (si probabil mai are) si paturi pentru terapie intensiva nou-nascuti, separate de cele ale normoponderalilor printr-un geam de sticla. Fiecare piuit al fiecarui monitor de la terapie intensiva era pentru mine un nou motiv de spaima. Imi repriveam ghemotocul incruntat, infasurat in scutece care se incapatana sa fie bine (asa cum se incapatanase si timp de 9 luni pana atunci) si tot nu puteam sa ma bucur. Prima bucurie curata si neumbrita de nimic am simtit-o in clipa in care dr. neonatolog mi-a spus "Maine dimineata plecati acasa". M-am simiti de parca as fi castigat la loto.

    Ana a continuat cu incapatanarea specifica. S-a incapatanat sa fie alaptata (a refuzat cu indarjire biberoanele pana in jurul varstei de 6 luni si suzetele pana in prezent). S-a incapatanat sa manance cu pofta. S-a incapatanat sa isi suga degetul la culcare. S-a incapatanat sa creasca, sa zambeasca din tot sufletul, sa rada molipsitor, sa stapaneasca abilitate dupa abilitate si sa ne cucereasca pe toti.

---
 de pe tava Ana a ales un parfum, cheile masinii si un set de masuri pentru gatit.