L. N. Tolstoi - Moartea lui Ivan Ilici

    La sfarsitul lunii mai am participat la o lansare de carte: Aventurile lui Habarnam si ale prietenilor sai. Lansarea a fost mai mult pentru audiobook-ul cu acelasi nume in lectura lui Marian Ralea. Evenimentul in sine nu m-a impresionat in nici un fel. Alex a rasfoit cartea, a hotarat ca desenele nu-s suficient de colorate si le-a mai "accentuat" putin cu pixul sub privirea amuzata a lui Marian Ralea si sub privirea dezaprobatoare a lui Cristi.
    Alaturi de carte am cumparat si audiobook-ul pe care l-am pus deoparte  pana cand vom fi terminat de citit cartea (mai avem cateva capitole). Tot atunci am mai cumparat 3 alte audiobook-uri: Cartea cu Apolodor, de Gellu Naum, in lectura Dorinei Chiriac, Viata Domnului nostru, de Charles Dickens, in lectura lui Marian Ralea (pana acum preferata lui Alex) si (aici vroiam sa ajung) Moartea lui Ivan Ilici, de LN Tolstoi, in lectura lui Victor Rebengiuc.
    Moartea lui Ivan Ilici este o lectura obligatorie pentru tot omul pentru ca "Omul in general trebuie sa moara. El insa nu e om in general, el nu este Caius, el este Ivan Ilici."
    Pentru cei care au in preajma sau chiar in grija un om care "trebuie sa moara" cartea asta le ofera o farama de intelegere, un strop de lumina asupra felului in care sentimentul mortii iminente schimba un om. Despre cum sfarsitul schimba perceptia asupra vietii, asupra timpului, asupra valorilor. Si mai ales de ce, pe patul mortii oamenii par meschini, rautaciosi.
    Ivan Ilici e "un om care a avut intodeauna un trai placut, cuviincios, conform cu regulile societatii." Si mai bine de jumatate din carte ne ilustreaza cum, intr-adevar, a respectat toate regulile societatii. Cum a crescut, a mers la scoala, si-a construit cariera, nici prea autoritar, nici prea prietenos. Cum s-a insurat si a avut copii. A fost tot timpul aprobat de societate. Cuviincios. Am simpatizat cu Ivan Ilici desi l-am dezaprobat in incercarea lui de a fi mereu pe placul celorlalti si de a nu se intreba ce-i bine pentru el.
    Apoi incepe lungul si durerosul proces de acceptare a mortii. Pare ca viata lui Ivan Ilici nu i-a adus nici o implinire si ca, de fapt, momentul pentru care a trait inca nu s-a intamplat. Iar acum, iata, vine moartea, si ii rapeste implinirea. El stie, ca noi toti de altfel, ca trebuie sa moara, dar nu chiar acum.
    Am incercat sa ma asez in locul lui Ivan Ilici si m-am infiorat: desi nu mi-am trait viata "cuviincios, conform cu regulile societatii", desi ma simt implinita, stiu ca trebuie sa mor, dar nu chiar acum.