Melancolii de mama

    2:00 in plina noapte. Intuneric, ceas de somn. Ma trezesc brusc cu inima batand nebuneste. Ma ridic din pat indreptandu-ma catre camera copilului. Ma opreste la marginea patului gandul ca nu este acasa. In noaptea asta doarme cu tatal lui. Incerc sa-mi dau seama ce m-a trezit. Vocea de langa mine ma intreaba protectoare ce s-a intamplat, incercand sa ma ajute. Afara se aude indepartandu-se o sirena de ambulanta. Probabil ca asta a fost. Iau telefonul cantarind daca sa sun sau nu. Ma concetrez incercand sa-mi dau seama daca e bine sau s-a intamplat ceva. Imi vine in minte imaginea copilului dormind adanc, invelit peste burta, cu picioarele dezgolite. Linistit. Aproape ii aud rasuflarea. E bine. Ma cuibaresc pe umarul care ma iubeste si dorm in continuare.
    As vrea sa-l ocrotesc tot timpul, sa-l pastrez sub privirea mea fara incetare, sa-l stiu acolo langa mine, departe de oameni cu care nu sunt de acord, ferit de tot ce i se poate intampla. Ferit de tot ce i se poate intampla... Apoi ma trezesc din egoismul monstruos pe care doar mamele il traiesc si il las sa respire, sa se bucure, sa se lupte, sa-si aleaga prieteni, sa se certe cu ei, sa-si iubeasca parintii in felul lui, sa traiasca. Fiecare zi e un nou pas facut de copil pe drumul lui. Sper doar sa fiu acolo cand are greutati prea mari de dus ca sa-l ajut (si sa tin minte ca e drumul lui).